Scrisoare deschisă de protest adresată partidelor politice din Alianţa pentru Integrare Europeană

În atenția:
D-lui Mihai GHIMPU – Președintele Parlamentului Republicii Moldova
D-lui Serafim URECHEANU - Prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova
D-lui Vladimir FILAT - Prim-ministru al Republicii Moldova
Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova

SCRISOARE DESCHISĂ

Liga Studenţilor Basarabeni din România îşi exprimă regretul şi dezacordul în legătură cu decizia autorităților Republicii Moldova de a participa la parada de la Moscova în ziua de 9 mai. Noi, studenți basarabeni aflaţi la studii în România, ne pronunţăm împotriva participării soldaţilor Armatei Naţionale şi a reprezentanţilor autorităţilor de stat la parada de “celebrare a victoriei Armatei Roșii împotriva cotropitorilor germani și a aliaților acestora”.
Basarabenii nu au avut nimic de câştigat de pe urma acestei lupte deci, nu avem nici un motiv de sărbătoare. În urma acestui război, Basarabia, s-a ales cu patruzeci și patru de ani de dictatură comunistă. Basarabenii au fost prinși în luptă împotriva voinței lor, datorită odiosului tratat secret Ribbentrop – Molotov, prin care Basarabia este dezlipită de trupul țării românești și reanexată la U.R.S.S. . Crimele pe care le-a săvârşit armata sovietică în Basarabia, după terminarea războiului, au lăsat răni adânci care încă mai sunt vii. În perioada 1940 – 1941 și după 1944 politica antiromânească dusă de U.R.S.S. în Basarabia și Bucovina de Nord a avut caracterul unui adevărat genocid: epurare etnică, înfometare și deportări. În Basarabia și Bucovina de Nord comunismul a făcut aproximativ 1 500 000 de victime. De fapt care este motivul de sărbătoare și “paradă”?

"Deşteptătorul" ruşilor

..mda.... nu iubim noi ruşii. Nici eu nu-i iubesc. Am citit odată, undeva, că Rusia este duşmanul natural al românilor. Altcineva va zice că nu trebuie să cădem în extreme şi nu trebuie să dăm dovadă de ură interetnică, pentru că poporul rus, oamenii simpli, nu poartă raspunderea pentru politica dusă de conducerea ţării lor de la Petru cel Mare încoace. Eu nu sunt deacord cu această opinie.
Ruşii, ca şi popor, au implantat în creieri spiritul imperialismului şi supremaţiei lor ca putere militară. Ruşii simpli sunt cei care alimentează cu încredere ambiţiile şi acţiunile conducătorilor lor. Ruşii simpli (marea majoritate) sunt cei cărora le place politica dusă de guvernanţii din Kremlin, altfel nu i-ar vota. Sau altfel spus, oată ce un guvern permite ca forţa militară a Rusiei şi sferele ei de influenţă sa scadă, imediat toate opinia publică rusească sare cu declaraţii: "..мне за державу обидно.... в чём превратили великую страну....".
Defapt vroiam să scriu despre noi acest articol. Vroiam să eveidenţiez anumite calităţi distincte dintre noi, românii, în general şi ruşii. Şi pe cât de mult nu aş "iubi" eu ruşii, ajung la concluzia că trebuie să luăm anumite învăţăminte şi de la ei. Mă refer aici la logica lor pragmatică de a acţiona exclusiv în interesele proprii, făcând abstracţie de simpatiile, sau antipatiile care le provoacă, de faptul că acţionează în dezacord cu preferinţele altora, pe care acţiunile lor îi atinge în mod direct. Ve-ţi spune că sunt bine "motivaţi" să se comporte astfel de o capacitate militară de invidiat şi de pârghiile economice cu care pot pune la respect pe orişicine. Eu nu sunt deacord. Totul se rezumă la perceperea subconştientă de abordare şi la deprinderea lor, naţională, de a nu ceda niciodată în faţa la nimic.
Haideţi să luăm cazul flotei de la Sevastopol.

Sincer în faţa propriei conştiinţe

Când am venit la studii în România, eram cel mai fericit om. Abea aşteptam să interacţionez în deaproape cu oamenii, cu ţara pe care o idealizam. Trebuie să recunosc că am fost puţin dezamagit după o scurtă perioadă de adaptare. Realitatea, despre oameni, felul lor de a fi, idealurile şi valorile lor, era puţin alta decât cea care o aveam eu în subconştient. Aş minţi dacă nu aş afirma că am fost puţin în derivă. Parcă mă pierdusem... busola mea naturală era dezorientată. Valorile cu care am crescut şi care m-au format ca om se năruiau. Până la urmă, eu eram devină. Superficialismul cu care percepeam totul nu a lăsat loc pentru conştientizarea unui fenomen simplu: oamenii trăiesc viaţa de zi cu zi cu probeleme şi necesităţi fiziologice, cu bucurii şi (mai multe) necazuri. Ceea ce căutam eu, era ascuns undeva mai în adâncul sufletului românului din dreapta Prutului, undeva în colţul cel mai sacru, dar cel mai bine dosit, prevalând, cupă cum e logic şi firesc, nevoile şi problemele de zi cu zi.
Atunci m-am gândit, dacă se mai merită să cred, să aştept, să visez, lupt pentru idealurile mele "copilăreşti" , dacă totul e întratât de complicat şi de sumbru. Mi-am adus aminte de cărţile de istorie, de lecţiile unde permanent vorbeam despre măreţia istoriei şi frumuseţea culturii noastre, româneşti. Mi-am adus aminte de lacrimile din ochii colegilor când ni se vorbea despre consecinţele imediate ale ocupaţiei din 1940, mi-am adus aminte de discursurile, polemicile şi revolta din inima mea şi a colegilor atunci când ni se vorbea despre umilinţa la care a fost supus popurul român în drumul său firesc spre marele său ideal: Unitatea Naţional Statală.

Katîn-urile României. Bunica mea povesteşte despre deportările din Basarabia.

Şi dacă tot s-a readus în actualitate problema „datoriilor” istorice ale ruşilor faţă de românii basarabeni şi dacă tot domnul Stăvilă a vorbit despre faptul ca (după datele lui, doar) 230.000 de basarabeni au avut de suferit de pe urma ocupaţiei ruso-comuniste de după cel de-al doilea război mondial, m-am hotărât să public şi eu nişte frânturi din amintirile bunicii mele, Ureche Eugenia, care a cunoscut calvarul deportărilor.

Cei care mă cunosc, cât-de-cât, ştiu probabil, că provin dintr-o familie care pe jumătate a fost „duşman al poporului” începând cu primii ani de după război până aproape de „independeţă” iar cealaltă jumătate a fost decimată încă în 1940 când fratele bunicii (Ciumac Ecaterina) a refuzat să se înroleze în armata roşie şi a fost împuşcat chiar în sat (Crocmaz, atunci Judeţul Cetatea Albă).

Bunica de pe linia mamei este originară din satul Dămăşcani (actual raionul Râşcani, pe atunci judeţul Botoşani). Iată ce însemnări am reuşit să fac din povestirile ei, despre o viaţă tragică a unui copil nevinovat ce a fost prins în vâltoarea afacerilor unor criminali. Exprimarea am păstrat-o originală ca să nu reduc din autenticitatea celor descrise.

“Când mama o murit (n. p. cu 2 ani înainte de a fi deportaţi), sora era mică de 7 luni. Tata era poştalion. Aveam frate mai mare, Petrea. El din (n.p. născut) 36, eu din 38. Ne duceam pe rând la şcoală. Unul de dimineaţă şi altul după masă. Că nouă tare ne era dragă cartea. Tătunea evea grijă de mâncare si de noi. Am avut mamă de-a doua şi totul a furat din casă (n.p. ucraineacă, originară din satul Cobani). Că tătunea era om mare şi gospodar. Cât o trăit, ea vroia să se înscrie cu tătunea şi până la urmă s-o înscris.

"Bătrâne vino şi povesteşte" Amintirile unui supraveţuitor de la Fântâna Albă.

L-am cunoscut pe domnul Holovati la o întâlnire cu bucovineni. Am discutat cu dânsul şi m-a invitat la el acasă pentru a-mi povesti viaţa sa.
S-a născut în Bucovina, într-o zonă din apropierea oraşului Cernăuţi. A trăit momente cumplite în timpul ocupaţiei ruseşti care a început în iunie 1940. Domnul Holovati, fost Căpăţână, caci numele i-a fost schimbat de ruşi în timpul ocupaţiei, este unul din supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, în timpul căruia au murit sute de români care încercau să ajungă în România.
Povestea sa este un adevărat roman. Drumul spre România şi viaţa pe care a dus-o aici, la început despărţit de părinţi, l-au marcat profund. Este un adevărat patriot.
În timpul interviului a cântat cântece patriotice care l-au făcut chiar să plângă.
Emoţionantă este reîntâlnirea cu părinţii săi, în România, după ce s-au refugiat, pe rând, cu toţii aici.
Nea Gheorghe este un bun cunoscător al istoriei naţionale. De asemenea, el respectă cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile specifice. Mi-a descris foarte pe larg, obiceiuri şi sărbători din Bucovina.
Mi-a relatat, de asemenea, modul în care se pune în practică politica antiromânească a autorităţilor actuale din fosta provincie a ţării. Pe parcursul povestirii tonul domniei sale trece prin faze diferite, de la unul cu accente grave la un ton detaşat şi chiar plin de umor. Povestitorul vorbeşte repede, nervos uneori. Declară că îşi iubeşte foarte mult ţara. Este căsătorit cu o nemţoaică şi are urmaşi. E mândru că a clădit cu mâinile sale o casă aici în Timişoara. Este un foarte bun povestitor.
M-a impresionat profund povestea vieţii sale, faptul că a luat viaţa în piept aşa cum a fost ea şi a reuşit să treacă peste toate greutăţile.

Katîn-urile României. Masacrul de laFântâna Albă

Unul dintre cele mai mari sacrificii pe care le-a cunoscut istoria României s-a petrecut la Fântâna Albă, acolo unde aproximativ 2-3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România la 1 aprilie 1941, dar au fost seceraţi de grănicerii sovietici.

Profesorul doctor în istorie, Mihai Aurelian Căruntu, de la Muzeul de Istorie din Suceava a abordat tema masacrului în volumul său "Bucovina în al Doilea Război Mondial", în care descrie evenimentele din zilele care au precedat masacrul de la Fântâna Albă ca o modalitate de împotrivire non-violentă faţă de regimul sovietic, ce a atras o reacţie dură a organelor de represiune.

"Prin obiectivul urmărit - trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina - (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.", spune profesorul.

Contextul tragediei

În contextul în care România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori, consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei.

România noastră, cea de toate zilele

Scriu direct din Gara de Nord. Aştept trenul accelerat Bucureşti - Galaţi care mă va duce la Ploieşti. Pe peron e multă lume şi toată e agitată. Mă sufocă. La un moment dat devin indiferent faţă de această stare de lucruri pentru că altceva îmi atrage, totalmente, atenţia. Alături de mine îşi lasă bagajele o familie. La prima vedere o simplă familie de la ţară, care aşteaptă trenul să meargă acasă, în unul din sătucurile pitoreşti ce se întin înşiruite de-a lungul căii ferate după Buzău până la Galaţi.
O familie simplă, mama, o femeie de 40 de ani, în braţe cu un copil de 1-2 ani, tata, poate să fie de 45 de ani, fiica de 12-14 ani şi feciorul mai mic de vro 5 ani. Eu mă bucur când văd asemenea familii, dintr-un simplu considerent uman, sau din considerent social, crezând naiv că aceasta este viitorul sănătos al ţării - familiile bine închegate, bazate pe educaţia firească de cumsecădenie şi gospodărire, care se promovează la noi în sate.
Am fost însă înşelat. La un moment dat, tata scoate un pachet de ţigări "Kent", aprinde una şi lasă pachetul în mâina fiicei. Fiica îşi serveşte cu o ţigară mama, care îl ţine în braţe pe mezin şi la rândul ei, fiica, îşi aprinde şi singură una..................................................................................

Astăzi sunt polonez

Oare de ce Dumnezeu, mai mereu, pe cei mai buni dintre noi îi ia prematur? Oare au ei un rol mai important de făcut acolo, sus? Tragic.
Mă regăsesc și eu în cuvintele scrise puțin mai devreme de un cunoscut pe facebook, ”Astăzi sunt polonez”. Sunt alături de poporul polonez, alături de durerea lui, de scârba și indignarea ce o trăiesc acei oameni, care la 70 de ani de la tragicul masacru mai sunt urmăriți de umbrele Katân-ului.
În toamnă am fost la o conferință istorică, la Muzeul de Arheologie și Istorie din Chișinău, în legătură cu a 70-a aniversare de la începerea celui de-al doilea război mondial, când Germania nazistă, apoi Rusia comunistă au atacat mișelește, din două părți, Polonia. La conferință a fost prezent ambasadorul Rusiei și un reprezentant al ambasadei Poloniei la Chișinău. Atât de frumos a vorbit românește diplomatul polonez, încât sala întreagă l-a aplaudat în picioare și nu pentru semnificația cuvintelor rostite, dar pentru vorba dulce românească din gura lui după seaca și funebra limbă rusă a ambasadorului rus. Ambii au plecat mai devreme de a se încheia conferința motivând că mai au ceva programat pentru acea zi. Am ieșit din urma polonezului și l-am strigat. Ma privit calm și ma salutat întinzânu-mi mâina. I-am întins un sticker cu ”Basarabia Pământ Românesc”. L-a luat, a privit atent și mi-a zis ”Noi (polonezii) niciodată nu am uitat acest lucru și urmează să luptăm împreună pentru adevărul nostru, care ne-a fost răpit acum 7 decenii”.
Sperând ca pe noi, românii, fantomele trecutului să nu ne mai pândească niciodată, astăzi sunt alături de cei pentru care istoria mai are o filă tristă.
”Astăzi sunt polonez” !!!

Scurt Istoric. Eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei. Iunie-iulie 1941

Nr 4:




Nr. 3:

Unirea Moldovei cu România. Vis sau realitate?

După frumoasele manifestaţii legate de cei 92 de ani de la unirea Basarabiei cu România, la Ploieşti, s-a desfăşurat ediţia a XXII-a a festivalului internaţional de poezie "Nichita Stănescu". La acest eveniment de suflet, ce a început chiar în casa muzeu, unde s-a născut poetul, din fosta piaţă Sârbească, actuala Nichita Stănescu, au fost prezenţi şi reprezentanţi de valoare ai culturii naţionale româneşti din Basarabia, precum preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române, membru de onoare al Academiei Republicii Moldova domnul Mihai Cimpoi şi poetul şi scriitorul Valeriu Matei. De asemenea Liga Studenţilor Basarabeni din Ploieşti a fost invitată să ia parte la manifestaţie unde am mers cu un recital de poezie din Nichita Stănescu şi din Grigore Vieru si cu un discurs despre unitatea culturii române în întregul areal etnico-cultural românesc.
După ceremoniile de la casa părintească a poetului, am fost invitaţi împreună cu academicianul Mihai Cimpoi, poetul Valeriu Matei şi poetul Vasile Tărâţanu la emisiunea "Incomod" de pe postul PrahovaTv. Tematica emisiunii fiind "Unirea Moldovei cu România. Vis sau realitate".
Pe site-ul emisiunii, moderatorul acesteia îşi împărtăşeşte concluziile:
"La emisiunea INCOMOD din 30.03.2010 au participat personalităţi marcante ale Republicii Moldova, Academicianul Mihai Cimpoi, poetul şi scriitorul Valeriu Matei, poetul bucovinean Vasile Tărâţeanu şi tânărul Sergiu Braşoveanu, preşedintele (n.p. Ligii) studenţilor basarabeni din cadrul UPG. Moldovenii de peste Prut sunt mai români ca noi. A fost o adevărată încântare să am în platou asemenea oameni de la care aveam ce învăţa. Am simţit, după mult timp, că mai pot fi mândru că sunt român. Uitasem motivele. Patru dintre ele au fost lângă mine preţ de o oră şi tare aş mai fi vrut să mai fie. Îi aştept oricând cu plăcere. Aştept doar un semn. Urmăriţi emisiunea şi credeţi-mă că avem ce învăţa."

Puteţi urmări mai jos emisiunea.