Katîn-urile României. Bunica mea povesteşte despre deportările din Basarabia.

Şi dacă tot s-a readus în actualitate problema „datoriilor” istorice ale ruşilor faţă de românii basarabeni şi dacă tot domnul Stăvilă a vorbit despre faptul ca (după datele lui, doar) 230.000 de basarabeni au avut de suferit de pe urma ocupaţiei ruso-comuniste de după cel de-al doilea război mondial, m-am hotărât să public şi eu nişte frânturi din amintirile bunicii mele, Ureche Eugenia, care a cunoscut calvarul deportărilor.

Cei care mă cunosc, cât-de-cât, ştiu probabil, că provin dintr-o familie care pe jumătate a fost „duşman al poporului” începând cu primii ani de după război până aproape de „independeţă” iar cealaltă jumătate a fost decimată încă în 1940 când fratele bunicii (Ciumac Ecaterina) a refuzat să se înroleze în armata roşie şi a fost împuşcat chiar în sat (Crocmaz, atunci Judeţul Cetatea Albă).

Bunica de pe linia mamei este originară din satul Dămăşcani (actual raionul Râşcani, pe atunci judeţul Botoşani). Iată ce însemnări am reuşit să fac din povestirile ei, despre o viaţă tragică a unui copil nevinovat ce a fost prins în vâltoarea afacerilor unor criminali. Exprimarea am păstrat-o originală ca să nu reduc din autenticitatea celor descrise.

“Când mama o murit (n. p. cu 2 ani înainte de a fi deportaţi), sora era mică de 7 luni. Tata era poştalion. Aveam frate mai mare, Petrea. El din (n.p. născut) 36, eu din 38. Ne duceam pe rând la şcoală. Unul de dimineaţă şi altul după masă. Că nouă tare ne era dragă cartea. Tătunea evea grijă de mâncare si de noi. Am avut mamă de-a doua şi totul a furat din casă (n.p. ucraineacă, originară din satul Cobani). Că tătunea era om mare şi gospodar. Cât o trăit, ea vroia să se înscrie cu tătunea şi până la urmă s-o înscris.

Ţin minte că înainte de ridicare, tătunea venise de la poştă, de la Petroşani, că acolo venau 7 sate şi luau poşta, o zis ”bodaproste că toate pământurile le-am prăşit şi grijit”, că trebuia să se ducă şi la şosea să făcă lucru (n.p. probabil reparau o şosea, sau construiau), că îi impunea. Si tătunea o zis că “să culgeţi jişne (n.p. vişine) mâine” , că aveam jişne frumoase anul acela şi încă nu le gustasem.

La o bucată de noapte..hămăie (n.p. latră) câinii prin sat şi boc-boc la uşă…o venit oameni mulţi..activişti de iştea. Şi o venit şi o spus că voi sunteti arestaţi.

Mama mea o avut parinţi nu departe şi era unica la părinţi şi aveau mare gospodărie. Bunelul lucra la bisreică la Petroşani. Fratele Petrea si Clava (n.p. sora) erau la bunei, peste câteva case. Eu dormeam acasă cu tătunea şi cu fratele Michea şi cu sora mică şi garditştii au întrebat unde sunt ceilalţi şi s-o dus cu tătunea la bunelul şi i-o adus la gramadă, să nu fugă. Şi pe mămuţuca (n.p. bunica) o adus-o si o arestat-o şi pe dânsa. S-a făcut ziuă , şi o venit un camion şi cu un “pomoşnic” (n.p. ajutor), un profesor din Pătşeni (n.p. Petroşani), care ne cunostea, că Petrea învăţa bine carte. Şi profesorul o zis că omul ăsta are 5 copii şi să ne de-a voie o ora să ne luăm minimul necesar. O luat tătunea un covor mare , perne …

Ne-o ridicat din motiv politic. Dar nuştiam de ce anume, că ne-o citit ucazul (n.p. sentinţa/ordinul) în Kurgan.

La începutul războiului, pădurea era plină cu soldaţi nemţi, iar în casă la noi erau două familii de ruşi, de ofiţeri, cu fimeii şi copii. Şi ofiţerii s-au retras odată cu frontul şi când s-o întors ruşii o venit la tătunea şi o întrebat, unde e familia lui. Şi pe tătunea l-o învinuit că el o trădat familia ruşilor la nemţi. Că la noi erau oameni pârâtori.

Dar atunci dimineaţa, ne-o suit în camion şi erau 4 soldaţi cu mitraliera. Şi tătunea era din Pătşeni de baştină. Si avea mulţi fraţi şi mamă acolo. Şi când am trecut cu camionul prin Pătşeni, o adus-o pe mama lui la maşină (n.p. ea fiind foarte bolnavă şi nici nu puta merge) ca să-şi ea ramas bun cu fiul. O venit mămuca şi lu Tătunea i-o dat voie să se coboare din maşină şi aşa şi-a luat rămas bun........ “Pricu mamei, Pricu!!!” (n.p. numele era Procopie) Dar eu eram fericită că mă plimb cu maşina.

Ne-o dus la Pătşeni, că ştiu, că mă duceam şi eu la poştă cu tătunea cu căruţa cu două roţi şi ştiam şi la Cobani cum să mă duc cu tătunea cu poşta. Mai departe, cu maşina ne-o dus la Făleşti, pe o “ploşiatcă” (n.p. piaţă) mare, cu multe maşini. Şi acolo ne-o suit în tren de vite, foarte rău. Cu scânduri ne închideau. Şi erau îmbrăcaţi oamenii în haine groase (n.p. şi-au luat haine cu ei), nişte moşnegi.... şi s-o umplut totul de păduchi.... şi fete mari şi moşnegi, toţi mergeam laolaltă în vagonul cela şi cu zilele nu ne opream. Peste tot erau soldaţi. Pe o linie moartă, se oprea trenul şi ne dădea voie să mergem prin tufari. S-o oprit în Cuibus, Celeabinsk şi Ufa (n.p. de trei ori pe parcursul drumului).

Era o familie din Costeşti cu o corzână (n.p. coş din nuiele) de gâste, tătunea o luat făină de grâu şi păpuşoi (n.p. porumb) şi brânză de oi. În Kurgan, l-o luat pe tătunea şi ne-o adus mâncare caldă. (n.p. este de menţionat faptul că în zilele noastre, până în Kazahstan cu trenul se merge, aproximativ, 10 zile)

Am ajuns în Kurgan şi acolo ne-o citit ucazul şi o zis că acuma vă repartizăm în sovhoz Alavuhka şi acolo să ne ducem şi suntem liberi ca orişicare cetăţean doar că nu avem voie să ieşim din localitate. Şi ne-o suit prin nişte maşini şi “hodoronc”, 120 de km trebuia sa mai mergem. Am ajuns într-o seară. Ne-o debarcat şi erau acolo vre-o patru case “standartnîe” (n.p. făcute după acelaşi proiect/identice) şi restul bordeie in pământ. Ne-o dat (n.p. cazat) într-o margine, într-un sarai de vite. Lângă iesle erau podele mai uscăţele şi acolo ne-o repartizat câte o bucăţică de podea de aceea. Dimineaţa, o ieşit lumea…s-o răsculat oamenii că unde i-o repartizat… Apoi, am săpat câte o gropiţă în pământ să facem foc pentru mămăligă. Veneau oameni de acolo şi ziceau “vot ţîgani priehali” (n.p. iată, ţiganii au venit) şi venea lumea şi se uitau la noi ca la comedie şi râdeau de noi.

Pe tătunea l-o pus să fie văcar la ferma de acolo şi i-o dat un bou cu o putină să ducă apă la vite. Şi lui îi era rusine şi n-o scris acasă ca-i văcar.

Venea iarna şi noi, 5 copii şi tătunea s-o dus la “upravleaiuşii” (n.p. conducător), i-o spus că are familie mare şi ce să facă?!.. Ne-o dat un barac (n.p. ambar) din scânduri, fără uşă. Şi în fiecare cameră trăia câte o familie, dar ca să treci dintr-o cameră în alta, trebuia să treci prin camera altora… şi dacă făceai focul, până dimineaţă îngheţa totul. O făcut tătunea o lăişioara (n.p. laviţă) şi m-o pus să dorm acolo, dar acolo lemnul era plin cu ploşinţe şi nu vroiam, iar tătunea m-o bătut cu cureaua să urc acolo, ca să nu îngheţ.

Într-o dimineaţă, încă trăiam tot în baraca ceea şi tătunea se ducea de dimineaţă la fântână după apă. Era o fântână cu două coarbe (n.p. manivele) şi se lega bacul (n.p. bidon, putină) cu o cange, se scoatea apă cu bacul cela şi se ducea cu sania. O venit Petrea şi m-o trezit că tătunea o scăpat bacul în fântână şi trebuia de-l scos, altfel nuştiu ce putea să păţească. O legat tătunea un băţ de franghie, o încălecat pe băţ şi şi-o dat drumul in fântână, o apucat bacul cu o mâină, iar cu alta se ţinea de frânghie. Şi noi, doi copii, îl scoteam şi când o ajuns la vre-un metru de deasupra, o scăpătat franghia şi eu m-am speriat şi am dat drumul şi am fugit. Iar Petrea o început a striga, “fa proasto, unde fugi? Vino că îl scap pe tătunea!”.

Altadată scoteam apă din fântână cu calul, cu o roata cu scripete, cu o putină. S-o rupt funia de la cal şi calul o fugit, iar putina o început să se ducă înapoi şi pe tătuca l-o pălit (n.p. lovit) la picior.

Pe urmă s-o făcut vară şi se duceau călare la păscut vitele, la “letnii lagheri” (n.p. lagărul de vară). Era acolo o “balota” (n.p. mlaştină). O făcut o groapă, ca să calce lut (n.p. argilă) cu boul, ca să facă casă. Şi după ce o călcat lut cu boul, trebuia să spălăm boul de lut (n.p. nu aveau voie să foloseacă boul în scopuri personale) şi boul m-o lovit cu cornul in ochi. Tătunea o venit, m-o luat in braţe şi aşă boşe (n.p. bocea)..ca un copil mititel, tot purtându-mă în braţe şi strângându-mă la piept... “copilaşul meu, odoraşul meu chinuit...”.

Am făcut “lampaşi” (n.p. cărămizi din argilă) şi ne-am făcut casă. Tătunea singur o clădit-o, s-o dus în balote (n.p. mlaştini) şi o tăiat stuf mult, o făcut căpriori şi am acoperito. O făcut şi beci. Am făcut o casă lunguţă, cu două camere şi cu podele de lemn, ca să fie cald. Şi o “cladovcă” (n.p. cămară) cu făină. O văruit casa şi o făcut brăuşoare (n.p. brâu din var, deasupra temelii casei, după cum e obiceiul în nordul Basarabiei). Casă frumoasă.

O vândut covorul şi nuştiu ce o vândut şi ne aducea de la fermă câte două litri de lapte şi ne hrănea pe noi. Iar mama cea dea doua, se ducea la primărie şi zicea că tătunea fură lapte.

Tătunea o cumpărat o “jiţicuţă” (n.p. viţică) şi i-o făcut colibă şi o cumpărat găini. Şi iernile aşă mai jicole (n.p. viscolea)..cât casa troiene.

A doua iarnă aveam casă. O venit bunelul meu (n.p. buneii de pe linia mamei, care murise şi care le erau vecini) şi ne-o căutat că mama o fost singurul lor copil şi ei tare mai ţineau la noi. O stat cateva zile şi ne-o adus un sac de mănuşi împletite în cârlig de bunica, ne-o adus brânză de oi şi făină de păpuşoi. Pentru asta o vândut vaca şi tot ce aveau prin prejurul casei.

Pe urmă pe mine m-o luat şi m-o dus in Kazahstan. Pe noi tocmai ne pregateau să ne ducă la cărat nişte fân. Si mi-o dat un cal şi mă duceam după apă. Noi stăteam într-un bordei, Iar lupii veneau noaptea şi urlau chiar pe bordei la noi. La câteva zile venea “nadzerateliu” (n.p. supraveghetorul) şi ne semnam că suntem prezenţi.

Peste un timp am început a şti ruseşte, iar sora mea Valea, o învăţat la şcoala rusă.

Ţin minte că era primăvară, sau toamna şi erau mulţi ruţi tineri, aduşi la ţelină (n.p. desţelinire). O fată, prietenea cu un băiat şi s-o certat. Rusul cela când o tras cu puşca s-o ucida, o trecut glonţul pe lângă nasul meu.

Iar când mergeam o dată să iau apă din lacul cela, am căzut in apă. Nuştiam să înot şi m-am dus la fund şi m-am gândit atunci că toţi s-or duce acasă, în Moldova, iar eu m-oi îneca aici. Şi am început a da din mâini şi din picioare şi am ieşit la suprafaţă şi am strigat la Liusika Smaghina (n.p. o colega, probabil). Aceea o început a striga “Jenica tonet” (n.p. Eugenia se îneacă). O venit un medic veterinar şi m-o salvat, iar eu am început să-i rog pe toţi să nu-i spună lui tătunea că m-ai nu m-am înecat, ca să nu mă bată.

Pe urmă, peste 7 ani, o murit Stailn. Toţi plângeau de scârbă, iar noi plângeam de bucurie...poate ne-or drumu acasă.”

....astea sunt câteva crâmpeie din amintirile bunicii despre anii când au fost deportaţi. Nuştiu dacă asemenea chinuri ale unor oameni nevinoveţi, ale unor copilaşi, pot fi apreciaţi în bani. Nici măcar să iertăm, nuştiu dacă avem dreptul. Ştiu doar că nu avem dreptul să uităm.