Sincer în faţa propriei conştiinţe

Când am venit la studii în România, eram cel mai fericit om. Abea aşteptam să interacţionez în deaproape cu oamenii, cu ţara pe care o idealizam. Trebuie să recunosc că am fost puţin dezamagit după o scurtă perioadă de adaptare. Realitatea, despre oameni, felul lor de a fi, idealurile şi valorile lor, era puţin alta decât cea care o aveam eu în subconştient. Aş minţi dacă nu aş afirma că am fost puţin în derivă. Parcă mă pierdusem... busola mea naturală era dezorientată. Valorile cu care am crescut şi care m-au format ca om se năruiau. Până la urmă, eu eram devină. Superficialismul cu care percepeam totul nu a lăsat loc pentru conştientizarea unui fenomen simplu: oamenii trăiesc viaţa de zi cu zi cu probeleme şi necesităţi fiziologice, cu bucurii şi (mai multe) necazuri. Ceea ce căutam eu, era ascuns undeva mai în adâncul sufletului românului din dreapta Prutului, undeva în colţul cel mai sacru, dar cel mai bine dosit, prevalând, cupă cum e logic şi firesc, nevoile şi problemele de zi cu zi.
Atunci m-am gândit, dacă se mai merită să cred, să aştept, să visez, lupt pentru idealurile mele "copilăreşti" , dacă totul e întratât de complicat şi de sumbru. Mi-am adus aminte de cărţile de istorie, de lecţiile unde permanent vorbeam despre măreţia istoriei şi frumuseţea culturii noastre, româneşti. Mi-am adus aminte de lacrimile din ochii colegilor când ni se vorbea despre consecinţele imediate ale ocupaţiei din 1940, mi-am adus aminte de discursurile, polemicile şi revolta din inima mea şi a colegilor atunci când ni se vorbea despre umilinţa la care a fost supus popurul român în drumul său firesc spre marele său ideal: Unitatea Naţional Statală.
Soarta unui popor este ca un mariaj între oameni şi istoria lor, care le-a hărăzit-o Dumnezeu. Şi dintre toate cele bune şi mai rele, până la urmă alegem doar "zilele cu soare" care le păstrăm în albumul cu amintiri.
Azi seara am avut o discuţie cu un individ pe facebook. Tipul se autudetermină cu nickname "Moldova TeIubesc". Individul îşi întreba "prietenii" virtuali dacă mai este cineva care să nu vreie ca Moldova să fie nici sub ruşi, nici sub europeni nici sub români..dar să fie de sine stătătoare. După o scurtă discuţie , individul, a afirmat că "şi el până nu demult era unionist, dar uite că s-a întâmplat nuştiu ce şi s-a răzgânit..". Domnule, eu nuştiu ce putea să i se întâmple înafară de faptul că a fost cam chiulangiu la şcoală. Eu i-aş spune doar că îl înţeleg că e greu să te conformezi cu faptul, când aşteptările tale de a găsi ceva mai bun în România, decât în Moldova, nu s-au adeverit. E greu să accepţi că în România nu e paradisul, în România e aceeaşi viaţă de zi cu zi ca şi în Moldova. În România oamenii nu cântă în fiecare dimineaţă "Odă Basarabiei" , dar merg la lucru pentru că vor seara să manânce. Şi în România sunt destui inculţi (manelişti, cocălarişi tot soiul de categorii) ca şi în Moldova. Da domnule, suntem din aceeaşi rădăcină, de unde vreai altfel de fructe?
Un coleg îmi zicea odată, noi am plecat din Moldova cu gândul de a găsi aici pe cineva mai bun decât acolo. Acuma, dacă că nu am găsit, nu trebuie să ne dezamăgim, pentru că acei oameni "mai buni" ei există şi la fel cum noi am plecat de acasă să găsim ceva mai bun aici, la fel şi ei au plecat de aici mai departe, cu acelaşi scop.
Nuştiu cât de clar şi explicit mi-am exprimat gândurile. Un lucru ştiu, că e uşor să fii patriot pentru o ţară precum e Franţa, Marea Britanei sau Spania. E uşor să afirmi că mai bine iubeşti Canada, decât sa stai în România sau Moldova, e uşor să critici şi să înjuri totul. Cel mai greu este să FII SINCER ÎN FAŢA PROPRIEI CONŞTIINŢE.