Scrisoare deschisă de protest adresată partidelor politice din Alianţa pentru Integrare Europeană

În atenția:
D-lui Mihai GHIMPU – Președintele Parlamentului Republicii Moldova
D-lui Serafim URECHEANU - Prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova
D-lui Vladimir FILAT - Prim-ministru al Republicii Moldova
Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova

SCRISOARE DESCHISĂ

Liga Studenţilor Basarabeni din România îşi exprimă regretul şi dezacordul în legătură cu decizia autorităților Republicii Moldova de a participa la parada de la Moscova în ziua de 9 mai. Noi, studenți basarabeni aflaţi la studii în România, ne pronunţăm împotriva participării soldaţilor Armatei Naţionale şi a reprezentanţilor autorităţilor de stat la parada de “celebrare a victoriei Armatei Roșii împotriva cotropitorilor germani și a aliaților acestora”.
Basarabenii nu au avut nimic de câştigat de pe urma acestei lupte deci, nu avem nici un motiv de sărbătoare. În urma acestui război, Basarabia, s-a ales cu patruzeci și patru de ani de dictatură comunistă. Basarabenii au fost prinși în luptă împotriva voinței lor, datorită odiosului tratat secret Ribbentrop – Molotov, prin care Basarabia este dezlipită de trupul țării românești și reanexată la U.R.S.S. . Crimele pe care le-a săvârşit armata sovietică în Basarabia, după terminarea războiului, au lăsat răni adânci care încă mai sunt vii. În perioada 1940 – 1941 și după 1944 politica antiromânească dusă de U.R.S.S. în Basarabia și Bucovina de Nord a avut caracterul unui adevărat genocid: epurare etnică, înfometare și deportări. În Basarabia și Bucovina de Nord comunismul a făcut aproximativ 1 500 000 de victime. De fapt care este motivul de sărbătoare și “paradă”?

"Deşteptătorul" ruşilor

..mda.... nu iubim noi ruşii. Nici eu nu-i iubesc. Am citit odată, undeva, că Rusia este duşmanul natural al românilor. Altcineva va zice că nu trebuie să cădem în extreme şi nu trebuie să dăm dovadă de ură interetnică, pentru că poporul rus, oamenii simpli, nu poartă raspunderea pentru politica dusă de conducerea ţării lor de la Petru cel Mare încoace. Eu nu sunt deacord cu această opinie.
Ruşii, ca şi popor, au implantat în creieri spiritul imperialismului şi supremaţiei lor ca putere militară. Ruşii simpli sunt cei care alimentează cu încredere ambiţiile şi acţiunile conducătorilor lor. Ruşii simpli (marea majoritate) sunt cei cărora le place politica dusă de guvernanţii din Kremlin, altfel nu i-ar vota. Sau altfel spus, oată ce un guvern permite ca forţa militară a Rusiei şi sferele ei de influenţă sa scadă, imediat toate opinia publică rusească sare cu declaraţii: "..мне за державу обидно.... в чём превратили великую страну....".
Defapt vroiam să scriu despre noi acest articol. Vroiam să eveidenţiez anumite calităţi distincte dintre noi, românii, în general şi ruşii. Şi pe cât de mult nu aş "iubi" eu ruşii, ajung la concluzia că trebuie să luăm anumite învăţăminte şi de la ei. Mă refer aici la logica lor pragmatică de a acţiona exclusiv în interesele proprii, făcând abstracţie de simpatiile, sau antipatiile care le provoacă, de faptul că acţionează în dezacord cu preferinţele altora, pe care acţiunile lor îi atinge în mod direct. Ve-ţi spune că sunt bine "motivaţi" să se comporte astfel de o capacitate militară de invidiat şi de pârghiile economice cu care pot pune la respect pe orişicine. Eu nu sunt deacord. Totul se rezumă la perceperea subconştientă de abordare şi la deprinderea lor, naţională, de a nu ceda niciodată în faţa la nimic.
Haideţi să luăm cazul flotei de la Sevastopol.

Sincer în faţa propriei conştiinţe

Când am venit la studii în România, eram cel mai fericit om. Abea aşteptam să interacţionez în deaproape cu oamenii, cu ţara pe care o idealizam. Trebuie să recunosc că am fost puţin dezamagit după o scurtă perioadă de adaptare. Realitatea, despre oameni, felul lor de a fi, idealurile şi valorile lor, era puţin alta decât cea care o aveam eu în subconştient. Aş minţi dacă nu aş afirma că am fost puţin în derivă. Parcă mă pierdusem... busola mea naturală era dezorientată. Valorile cu care am crescut şi care m-au format ca om se năruiau. Până la urmă, eu eram devină. Superficialismul cu care percepeam totul nu a lăsat loc pentru conştientizarea unui fenomen simplu: oamenii trăiesc viaţa de zi cu zi cu probeleme şi necesităţi fiziologice, cu bucurii şi (mai multe) necazuri. Ceea ce căutam eu, era ascuns undeva mai în adâncul sufletului românului din dreapta Prutului, undeva în colţul cel mai sacru, dar cel mai bine dosit, prevalând, cupă cum e logic şi firesc, nevoile şi problemele de zi cu zi.
Atunci m-am gândit, dacă se mai merită să cred, să aştept, să visez, lupt pentru idealurile mele "copilăreşti" , dacă totul e întratât de complicat şi de sumbru. Mi-am adus aminte de cărţile de istorie, de lecţiile unde permanent vorbeam despre măreţia istoriei şi frumuseţea culturii noastre, româneşti. Mi-am adus aminte de lacrimile din ochii colegilor când ni se vorbea despre consecinţele imediate ale ocupaţiei din 1940, mi-am adus aminte de discursurile, polemicile şi revolta din inima mea şi a colegilor atunci când ni se vorbea despre umilinţa la care a fost supus popurul român în drumul său firesc spre marele său ideal: Unitatea Naţional Statală.

Katîn-urile României. Bunica mea povesteşte despre deportările din Basarabia.

Şi dacă tot s-a readus în actualitate problema „datoriilor” istorice ale ruşilor faţă de românii basarabeni şi dacă tot domnul Stăvilă a vorbit despre faptul ca (după datele lui, doar) 230.000 de basarabeni au avut de suferit de pe urma ocupaţiei ruso-comuniste de după cel de-al doilea război mondial, m-am hotărât să public şi eu nişte frânturi din amintirile bunicii mele, Ureche Eugenia, care a cunoscut calvarul deportărilor.

Cei care mă cunosc, cât-de-cât, ştiu probabil, că provin dintr-o familie care pe jumătate a fost „duşman al poporului” începând cu primii ani de după război până aproape de „independeţă” iar cealaltă jumătate a fost decimată încă în 1940 când fratele bunicii (Ciumac Ecaterina) a refuzat să se înroleze în armata roşie şi a fost împuşcat chiar în sat (Crocmaz, atunci Judeţul Cetatea Albă).

Bunica de pe linia mamei este originară din satul Dămăşcani (actual raionul Râşcani, pe atunci judeţul Botoşani). Iată ce însemnări am reuşit să fac din povestirile ei, despre o viaţă tragică a unui copil nevinovat ce a fost prins în vâltoarea afacerilor unor criminali. Exprimarea am păstrat-o originală ca să nu reduc din autenticitatea celor descrise.

“Când mama o murit (n. p. cu 2 ani înainte de a fi deportaţi), sora era mică de 7 luni. Tata era poştalion. Aveam frate mai mare, Petrea. El din (n.p. născut) 36, eu din 38. Ne duceam pe rând la şcoală. Unul de dimineaţă şi altul după masă. Că nouă tare ne era dragă cartea. Tătunea evea grijă de mâncare si de noi. Am avut mamă de-a doua şi totul a furat din casă (n.p. ucraineacă, originară din satul Cobani). Că tătunea era om mare şi gospodar. Cât o trăit, ea vroia să se înscrie cu tătunea şi până la urmă s-o înscris.

"Bătrâne vino şi povesteşte" Amintirile unui supraveţuitor de la Fântâna Albă.

L-am cunoscut pe domnul Holovati la o întâlnire cu bucovineni. Am discutat cu dânsul şi m-a invitat la el acasă pentru a-mi povesti viaţa sa.
S-a născut în Bucovina, într-o zonă din apropierea oraşului Cernăuţi. A trăit momente cumplite în timpul ocupaţiei ruseşti care a început în iunie 1940. Domnul Holovati, fost Căpăţână, caci numele i-a fost schimbat de ruşi în timpul ocupaţiei, este unul din supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, în timpul căruia au murit sute de români care încercau să ajungă în România.
Povestea sa este un adevărat roman. Drumul spre România şi viaţa pe care a dus-o aici, la început despărţit de părinţi, l-au marcat profund. Este un adevărat patriot.
În timpul interviului a cântat cântece patriotice care l-au făcut chiar să plângă.
Emoţionantă este reîntâlnirea cu părinţii săi, în România, după ce s-au refugiat, pe rând, cu toţii aici.
Nea Gheorghe este un bun cunoscător al istoriei naţionale. De asemenea, el respectă cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile specifice. Mi-a descris foarte pe larg, obiceiuri şi sărbători din Bucovina.
Mi-a relatat, de asemenea, modul în care se pune în practică politica antiromânească a autorităţilor actuale din fosta provincie a ţării. Pe parcursul povestirii tonul domniei sale trece prin faze diferite, de la unul cu accente grave la un ton detaşat şi chiar plin de umor. Povestitorul vorbeşte repede, nervos uneori. Declară că îşi iubeşte foarte mult ţara. Este căsătorit cu o nemţoaică şi are urmaşi. E mândru că a clădit cu mâinile sale o casă aici în Timişoara. Este un foarte bun povestitor.
M-a impresionat profund povestea vieţii sale, faptul că a luat viaţa în piept aşa cum a fost ea şi a reuşit să treacă peste toate greutăţile.