...de 70 de ani ne doare

"...E un cântec transmis de la o generaţie de cosaşi la alta:
"...Stă mândra la sărutat-
Ca spicul la secerat,
Măi dorule!..."

Dintr-o dată, tună în cer. Dar pe boltă nu se vede nici un fir de nor. Cântecul continuă:
"Dorul meu de unde pleacă
Nu-i pasăre să-l întreacă..."

Şuierul coaselor, adunatul spicelor secerate în snopi, voia bună a femeilor, glumele bprbaţilor, râsetul fetelor şi al flăcăilor, fornăitul cailor care pasc lângă căruţe sub streşină de copaci, totul se amestecă cu notele acestor doine, atât de vechi, dar şi atât de noi.
Tunetul care vine din acel cer fără nori e înlocuit treptat de un uruit înfundat, ca de motoare, care creşte de undeva de după zări.
Brusc, cântarea îngheaţă pe buzele fetelor, bărbaţii încetează să mai cosească, ţinând strâns coasele în mâini ca întru a se apăra, femeile rămân înmărmurite cu snopii în braţe şi cu ochii aţintiţi către locul de unde se aud acele tunete înabuşite.
Apoi zăresc cu toţii cum urcă din vale, înaintând prin lanul cât un stat de om, nişte ţevi groase ţintind către cer. Pe măsură ce acestea se apropie, cosaşii descoperă că sunt ţevile unor tancuri, care înaintează greoi prin lan, uruind ameninţător şi pătulind cu şenilele lor spicele coapte.
Bărbaţii se dau înspăimântaţi la o parte din calea acelor nămile uriaşe, dotate cu tunuri şi mitraliere care-i ţintesc, iar femeile, după ce aruncă grăbite ca la un semnal snopii în clăi, se reped către căruţe în care li se află copii, ca aceştia să nu se sperie.
Sunt şase care de luptă, cu stele roşii pe turele.
Trec impasibile pe lângă acei ţărani sprijiniţi în coase şi pe lângă căruţele în ale căror coşuri pline cu iarbă pruncii, treziţi din somn de zgomotul infernal, prind să scâncească...
În timp ce Ştefan Răzeşu se apleacă să ridice câteva mănunchiuri de spice mototolite, un mastodont de fier, care vine în urma celorlalte, atunci când ajunge în dreptul cosaşilor, opreşte brusc locului, un militar scoate capul din oblonul deschis al turelei şi-i salută cu zâmbetul până la urechi:
. Bună dimineaţa, tovarăşi! Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi.
[...] ... era dimineaţa zilei de 28 iunie anul 1940. "

Antonescu: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”

La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostaşi, treceţi Prutul!“ Un moment care desparte două tragedii naţionale: pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 şi cucerirea României de către Armata Roşie în 1944.

România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, prima parte a unei drame în trei acte, jucată în vara aceluiaşi an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialităţi de la Bucureşti că graniţele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus armata Română într-o situaţie umilitoare, cu consecinţe în timp poate mai tragice decât orice înfrângere militară.

După preluarea puterii în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a declarat fără echivoc: „Noi ne-am aşezat pe Axa Roma-Berlin. Mergem sută în sută şi cu cea mai mare cinste în această direcţie. Am pornit aşa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga”. Nu şi-a ascuns intenţiile de a lupta chiar şi cu arma în mână pentru eliberarea acestor teritorii în cazul unui conflict (previzibil) dintre Germania şi Uniunea Sovietică.

Valeriu Pasat si "Cred în reînvierea României Naţionaliste"

"Cred în reînvierea României Naţionaliste". Acesta este sloganul unui grup de tineri din Republica Moldova care, după spusele lor, se identifică cu trup şi suflet cu tot ce înseamnă românism autentic. Nu recunosc nimic ce a pătruns din vest sau din est, în viaţa românilor şi neagă orice formă de evoluţie şi transformare (lucruri fireşti în raport cu timpul) a limbii române.
Am ajuns pe picior de conflict cu grupul în cauză (de aici încolo sunt numiţi - amicii mei), din cauza nerecunoaşterii de către ei a importanţei culturii laice pentru evoluţia unei societăţi sănătoase şi libere. Punctul lor de vedere se axează pe îndoctrinarea religioasă a populaţiei şi mai mult decât atât - identificarea ca români, exclusiv prin credinţa noastră comună - ortodoxă şi prin biserică. S-a ajuns până la ponegrirea unor asemenea nume măreţe ale renaşterii românilor ardeleni, părinţii "Şcolii Ardelene", cum ar fi Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, spunând că "sunt nişte mancurţi" şi nu merită a fi numiţi români, doar din simplu motiv că sus menţionatele personalităţi erau de confesiune greco-catolică.
Eu nu vreau să trag concluzii pripite, dar nu ştiu cum pot fi numiţi oamenii care îşi fac un credo din ceva superficial şi care nu-l cunosc atât de profund. Adică, amicii mei, chiar singuri au recunoscut că nu prea obişnuiesc să meargă la biserică, spunând că credinţa din sufllet îi ajută să lupte şi lipsa de timp le este scuză că merg cam rar pe la lăcaşurile sfinte. Totuşi, români de bună credinţă fiind, ei luptă înverşunat pentru introducerea cursului de religie, ca materie obligatorie, în şcolile din R.M. Optând, probabil, ca acest lucru să ducă la sporirea gradului de conştiinţă naţională a picilor români din Basarabia.

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.

Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.

Europa – un vis (împlinit)?

A fost război.
Ecoul lui
Şi-acum mai este viu.
Cămăşi mai vechi, mai noi
Amară amintire de la fiu.
De-atâtea ori fiind
Pe la izvor spălate
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit în spate
Şi nu le-a îmbrăcat de mult
Feciorul. Cămăşi mai vechi, mai noi
A fost război.
Şi maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare:
Ea şi gândul.
Şi iar luând cămăşile în poală,
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.
Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s:
Câte-n flori albine.
Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?

Grigore Vieru

Într-adevăr, ecoul războiului mai este viu. Un ecou asurzitor şi devastator, încă. Demult mă gândeam la semnificaţia acestei zile. Când eram mic, îmi plăcea să văd veteranii plini de medalii, marşul organizat de la şcoală la monumentul ostaşului căzut în "marele război pentru apărarea patriei" (doar că pe atunci era cu majuscule), pentru a depune o floare şi a ne aduce "omagiul" nostru "eroilor eliberatori". Îmi mai plăcea pentru cântecele ce răsunau de pretutindeni, despre "eroismul" ostaşilor "noştri", despre cât de "râvnită" a fost de întreg poporul "nostru" această "victorie".
Aţi observat şi voi că sunt prea multe ghilimele în această prefaţă. Nu e vorba de ironie, e vorba de sinceritate. E vorba de setea de dreptate pe care o am, de durerea că nici măcar azi, când trăim într-o "Europă a libertăţii şi democraţiei", nu poţi spune tare ceea ce te doare. Astăzi, ca şi acum 65 de ani, asupra libertaţii şi democraţiei cineva deţine monopolul absolut.
Pe data de 9 mai , anul curent, colegii de la ATRAG, Iaşi, au organizat conferinţa "Europa - un vis împlinit?", în cadrul festivalului "Adevărata Basarabie". A fost o adevărată delectare cu adevăr, această conferinţă. A fost o provocare aruncată monopoliştilor, a fost ca un strigăt de deşteptare din bezna ameţelii semănate de Rasputin, sau Putin, sau alţi criminali sub acoperire. A fost o lecţie de toată admiraţia, dată tinerei generaţii, pentru a înţelege corect ce a fost 9 mai 1945 pentru noi, cei care am fost a 4 putere cobeligerantă în lume, după 23 august 1945, chiar şi înaintea Franţei, care a avut onoarea să lupte tocmai cu 7 avioane! , după cum a ţinut să menţioneze academicianul Cătălin Turliuc. Dumnealui exprimă importanţa "sărbătorii" pentru poporul român, importanţă incontestabilă din perspectiva perderilor umane care ne-au fost provocate pe frontul de vest. Domnul academician vine să ne amintească că 9 mai, pentru noi, toţi românii de pretutindeni este zi de parastas.
Ce am obţinut noi prin această "victorie", a învingătorilor noştri (România fiind considerată ţară învinsă după aşa numita conferinţă de pace şi noi am terminat războiul la 12 mai, nu la 9) ? Am obţinut o datorie de 300.000.000 $ , care o datoram ca "despăgubiri" monstrului din est, pentru că a răpit o provincie jumate din trupul ţării. "Am obţinut o cămaşă de forţă în locul la o haină care ne strângea pe subţuori!" Am obţinut defaimarea noastră ca naţiune şi ca ţară. Am obţinut 45 de ani de comunism roşu de sângele intelectualităţii noastre decimate. Am obţinut o ţară de trădători , în slujba..................
Acestea fiind spuse, ţin să mulţumesc încă odată organizatorilor şi să îmi exprim profundul respect pentru ceea ce fac.