...de 70 de ani ne doare

"...E un cântec transmis de la o generaţie de cosaşi la alta:
"...Stă mândra la sărutat-
Ca spicul la secerat,
Măi dorule!..."

Dintr-o dată, tună în cer. Dar pe boltă nu se vede nici un fir de nor. Cântecul continuă:
"Dorul meu de unde pleacă
Nu-i pasăre să-l întreacă..."

Şuierul coaselor, adunatul spicelor secerate în snopi, voia bună a femeilor, glumele bprbaţilor, râsetul fetelor şi al flăcăilor, fornăitul cailor care pasc lângă căruţe sub streşină de copaci, totul se amestecă cu notele acestor doine, atât de vechi, dar şi atât de noi.
Tunetul care vine din acel cer fără nori e înlocuit treptat de un uruit înfundat, ca de motoare, care creşte de undeva de după zări.
Brusc, cântarea îngheaţă pe buzele fetelor, bărbaţii încetează să mai cosească, ţinând strâns coasele în mâini ca întru a se apăra, femeile rămân înmărmurite cu snopii în braţe şi cu ochii aţintiţi către locul de unde se aud acele tunete înabuşite.
Apoi zăresc cu toţii cum urcă din vale, înaintând prin lanul cât un stat de om, nişte ţevi groase ţintind către cer. Pe măsură ce acestea se apropie, cosaşii descoperă că sunt ţevile unor tancuri, care înaintează greoi prin lan, uruind ameninţător şi pătulind cu şenilele lor spicele coapte.
Bărbaţii se dau înspăimântaţi la o parte din calea acelor nămile uriaşe, dotate cu tunuri şi mitraliere care-i ţintesc, iar femeile, după ce aruncă grăbite ca la un semnal snopii în clăi, se reped către căruţe în care li se află copii, ca aceştia să nu se sperie.
Sunt şase care de luptă, cu stele roşii pe turele.
Trec impasibile pe lângă acei ţărani sprijiniţi în coase şi pe lângă căruţele în ale căror coşuri pline cu iarbă pruncii, treziţi din somn de zgomotul infernal, prind să scâncească...
În timp ce Ştefan Răzeşu se apleacă să ridice câteva mănunchiuri de spice mototolite, un mastodont de fier, care vine în urma celorlalte, atunci când ajunge în dreptul cosaşilor, opreşte brusc locului, un militar scoate capul din oblonul deschis al turelei şi-i salută cu zâmbetul până la urechi:
. Bună dimineaţa, tovarăşi! Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi.
[...] ... era dimineaţa zilei de 28 iunie anul 1940. "

Nicolae Dabija. "Temă pentru acasă".

Aşa au întâlnit românii basarabeni "eliberarea de sub jugul româno-fascist", de către armata roşie. "Eliberare" urmată de deportări şi execuţii în masă, de exterminarea a 900.000 de români basarabeni prin gulagurile şi închisorile Siberiei, aceştia, de cele mai multe ori purtând aceeaşi vină: îşi iubeau patria - România!

Astăzi se împlinesc 70 de ani de la aceste venimente tragice. Poate ar fi bine să căutăm vinovaţii, poate ar fi bine să vrem răzbunare... Nuştiu. Ştiu doar un lucru.. că "Grea e viaţa-n străinie! Vrem acasă, dulce Românie!"



Tineri basarabeni cântând imnul Ţării: