Bbeeeeee-e-e-e-ee

Uitaţi-vă, stimaţi conpatrioţi şi con(ne)patrioţi, cum stau lucrurile. Cum? Ştiţi prea bine – trist! Cineva dintre prieteni care a făcut psihologie şi tot ce e legat de acest domeniu ar începe să îmi explice ce înseamnă tristeţea şi că ceea ce noi simţim nu e tristeţe, de fapt. Acum însă, pe mine mă interesează un alt fapt: de ce suntem noi trişti? Răspunsuri sunt o sumedenie, păcat doar ca cei la care răspunsurile arată cu degetul, se fac morţi în popuşoi, sau mai rău, o fac pe victima.

În primul rând, vinoveţi suntem noi toţi. Noi cei care ne-am bucurat la 29 iulie 2009 când alegerile au fost câştigate de partidele care actualmente „sunt ” în aşa numita AIE. Suntem vinoveţi pentru că nu s-a sfârşit nici pe departe războiul, fusese câştigată abea o luptă, dar noi am început a bate din spate cu critici şi acuze, cu ponegriri şi insulte şi acest lucru în faţa alegătorilor care abea-abea eşiseră puţin la mal şi se reorientau şi ei spre aşi alege unul din partidele AIE pentru a le susţine.

Este vinovat Ghimpu, pentru ca este prea patriot şi nu a vrut sa mai aştepte cu bravele lui declaraţii care i-au pus pe foc pe pragmaticii şi iubitorii de răsărit(ă) Filat şi Lupu. Este vinovat Ghimpu poate mai mult ca toţi, dat fiind faptul că el este preşedinte de ţară şi trebuia să aibă o strategie de conducere a alianţei şi de a o păstra integră in interesele ţării pe care o conduce.

Este vinovat Filat, pentru că i s-a urcat succesul la cap. El fiind mai slab de înger s-a îmbolnăvit imediat de grandomanie, iar această boală este extrem de periculoasă mai ales dacă lucrezi într-un mediu aşa de dăunător sănătăţii cum este politica. Este vinovat Filat mult mai mult ca Ghimpu, pentru că a mers la compromisuri cu Moscova, dar în schimb nu a cerut nimic. A dus armata pe Piaţa Roşie, a depus flori la Memorial (pe 23 august) s-a făcut un pupincurist mare, dar nu a negociat foparte bine răsplata pentru asta, iar ruşii nu s-au obosit să îl cheme pe tătuca Voronin la Moscova şi să –l scarpine bine pe spinare ca să se calmeze.

Este vinovat şi Lupu, pentru că el este întotdeauna vinovat. Vom vedea şi dezlegarea cazului Mocanu-Plahotniuc şi atunci vom înţelege cu toţii de ce este Lupu (de asemenea) cel mai vinovat.

Ce mai vreţi? Râdeam (cântam) cu poftă înainte de alegeri, nu-i aşa? Acum va trebui să jucăm după cum ne vor cânta comuniştii, dacă suntem oile ciobanului şi ştim să mergem doar unde suntem mânaţi..

Şi-am pierdut, şi-am fost răpuşi, am fost ocupaţi de ruşi

«Zaharia Sclifos a facut parte dintre primii combatanti care au trecut Nistrul pe gheata si au atacat pozitiile separatistilor la 1 martie 1992, cu o zi inainte de data care marcheaza oficial inceputul razboiului intre Republica Moldova si separatistii de la Tiraspol. Conflictele armate se desfasurau sporadic inca de la sfarsitul anului 1989. De-a lungul razboiului de pe Nistru, 400 de combatanti si 350 civili din partea Moldovei si-au pierdut viata», scrie jurnalistul Stefan Candea pe blogul de calatorie theblacksea.eu.

«Zaharia a facut parte din grupa Razesii si impreuna cu alti voluntari au atacat comisariatul din Dubasari de unde si-au procurat armamentul cu care au luat cu asalt o unitate militara transnistriana, sprijiniti de trupe Omon din Moldova. A fost un razboi murdar, plin de diversiuni, in care o armata formata din combatanti voluntari si cu putin armament in dotare a incercat sa cucereasca trupele transnistriene si profesionistii rusi ai Armatei a 14-a, conduse de generalul Aleksandr Lebed.

«Noaptea rapeam soldati transnistrieni si-i dadeam la schimb pe prizonierii nostri. Separatistii foloseau lunetisti care aveau echipament cu vedere de noapte. Noi aveam pistoale si bastoane», imi povesteste Zaharia, intr-un mic apartament din Chisinau. Casa lui de la Dubasari a fost distrusa, iar el nu se mai poate intoarce acolo.

De la finalul razboiului, fostii combatanti au fost tot timpul pe picior de conflict. Mai intai pentru rezolvarea situatiei locative, apoi cu autoritatile comuniste. In timp a devenit o afacere sa ai legitimatie de combatant, pentru ca, daca aveai relatii, puteai primi diverse inlesniri de la stat: casa, spatiu de afaceri etc. O afacere similara cu certificatele de revolutionar in Romania. 64 de mii de legitimatii de combatant au fost emise, din care dupa investigatii succesive au mai ramas 34 de mii valabile. Cei care au luptat intr-adevar pe front nu depasesc insa 15 mii. Zaharia imi da numele unor falsi combatanti care au ajuns pana si la Gigi Becali si au primit ajutoare in bani.

...de 70 de ani ne doare

"...E un cântec transmis de la o generaţie de cosaşi la alta:
"...Stă mândra la sărutat-
Ca spicul la secerat,
Măi dorule!..."

Dintr-o dată, tună în cer. Dar pe boltă nu se vede nici un fir de nor. Cântecul continuă:
"Dorul meu de unde pleacă
Nu-i pasăre să-l întreacă..."

Şuierul coaselor, adunatul spicelor secerate în snopi, voia bună a femeilor, glumele bprbaţilor, râsetul fetelor şi al flăcăilor, fornăitul cailor care pasc lângă căruţe sub streşină de copaci, totul se amestecă cu notele acestor doine, atât de vechi, dar şi atât de noi.
Tunetul care vine din acel cer fără nori e înlocuit treptat de un uruit înfundat, ca de motoare, care creşte de undeva de după zări.
Brusc, cântarea îngheaţă pe buzele fetelor, bărbaţii încetează să mai cosească, ţinând strâns coasele în mâini ca întru a se apăra, femeile rămân înmărmurite cu snopii în braţe şi cu ochii aţintiţi către locul de unde se aud acele tunete înabuşite.
Apoi zăresc cu toţii cum urcă din vale, înaintând prin lanul cât un stat de om, nişte ţevi groase ţintind către cer. Pe măsură ce acestea se apropie, cosaşii descoperă că sunt ţevile unor tancuri, care înaintează greoi prin lan, uruind ameninţător şi pătulind cu şenilele lor spicele coapte.
Bărbaţii se dau înspăimântaţi la o parte din calea acelor nămile uriaşe, dotate cu tunuri şi mitraliere care-i ţintesc, iar femeile, după ce aruncă grăbite ca la un semnal snopii în clăi, se reped către căruţe în care li se află copii, ca aceştia să nu se sperie.
Sunt şase care de luptă, cu stele roşii pe turele.
Trec impasibile pe lângă acei ţărani sprijiniţi în coase şi pe lângă căruţele în ale căror coşuri pline cu iarbă pruncii, treziţi din somn de zgomotul infernal, prind să scâncească...
În timp ce Ştefan Răzeşu se apleacă să ridice câteva mănunchiuri de spice mototolite, un mastodont de fier, care vine în urma celorlalte, atunci când ajunge în dreptul cosaşilor, opreşte brusc locului, un militar scoate capul din oblonul deschis al turelei şi-i salută cu zâmbetul până la urechi:
. Bună dimineaţa, tovarăşi! Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi.
[...] ... era dimineaţa zilei de 28 iunie anul 1940. "

Antonescu: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”

La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostaşi, treceţi Prutul!“ Un moment care desparte două tragedii naţionale: pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 şi cucerirea României de către Armata Roşie în 1944.

România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, prima parte a unei drame în trei acte, jucată în vara aceluiaşi an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialităţi de la Bucureşti că graniţele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus armata Română într-o situaţie umilitoare, cu consecinţe în timp poate mai tragice decât orice înfrângere militară.

După preluarea puterii în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a declarat fără echivoc: „Noi ne-am aşezat pe Axa Roma-Berlin. Mergem sută în sută şi cu cea mai mare cinste în această direcţie. Am pornit aşa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga”. Nu şi-a ascuns intenţiile de a lupta chiar şi cu arma în mână pentru eliberarea acestor teritorii în cazul unui conflict (previzibil) dintre Germania şi Uniunea Sovietică.

Valeriu Pasat si "Cred în reînvierea României Naţionaliste"

"Cred în reînvierea României Naţionaliste". Acesta este sloganul unui grup de tineri din Republica Moldova care, după spusele lor, se identifică cu trup şi suflet cu tot ce înseamnă românism autentic. Nu recunosc nimic ce a pătruns din vest sau din est, în viaţa românilor şi neagă orice formă de evoluţie şi transformare (lucruri fireşti în raport cu timpul) a limbii române.
Am ajuns pe picior de conflict cu grupul în cauză (de aici încolo sunt numiţi - amicii mei), din cauza nerecunoaşterii de către ei a importanţei culturii laice pentru evoluţia unei societăţi sănătoase şi libere. Punctul lor de vedere se axează pe îndoctrinarea religioasă a populaţiei şi mai mult decât atât - identificarea ca români, exclusiv prin credinţa noastră comună - ortodoxă şi prin biserică. S-a ajuns până la ponegrirea unor asemenea nume măreţe ale renaşterii românilor ardeleni, părinţii "Şcolii Ardelene", cum ar fi Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, spunând că "sunt nişte mancurţi" şi nu merită a fi numiţi români, doar din simplu motiv că sus menţionatele personalităţi erau de confesiune greco-catolică.
Eu nu vreau să trag concluzii pripite, dar nu ştiu cum pot fi numiţi oamenii care îşi fac un credo din ceva superficial şi care nu-l cunosc atât de profund. Adică, amicii mei, chiar singuri au recunoscut că nu prea obişnuiesc să meargă la biserică, spunând că credinţa din sufllet îi ajută să lupte şi lipsa de timp le este scuză că merg cam rar pe la lăcaşurile sfinte. Totuşi, români de bună credinţă fiind, ei luptă înverşunat pentru introducerea cursului de religie, ca materie obligatorie, în şcolile din R.M. Optând, probabil, ca acest lucru să ducă la sporirea gradului de conştiinţă naţională a picilor români din Basarabia.