Meditaţii abstracte ale unui naţionalist

Vrem noi, sau nu vrem, dar trebuie să recunoaştem că în arealul nostru vital se manifestă tendinţe naţionaliste şi xenofobe foarte acute. Acestea sunt mult mai pronunţate pe fundalul globalizării şi tendinţelor de omogenizare culturală din Vest. Împărtăşirea ideilor naţionaliste la noi, este o dovadă clară că societatea noastră este rămasă în urmă cu câteva decenii faţă de restul Europei, din cauza complexelor de inferioritate pe care le împărtăşim şi de care vrem să ne debarasăm.
Meditând asupra condiţiilor propice, pe care le-am observat în procesul de studiere a istoriei, de apariţie a naţionalismului şi xenofobismului, pot zice că totul este legat de frustrările la care a fost suspus un popor şi dorinţa lui de revanşare. Sfţrşitul secolului XIX - mijlocul secolului XX a fost perioada de înflorire a acestor curente "politice" în Europa de vest. Dacă e să analizăm fiecare ţară, care a avut tangenţe cu naţionalismul în parte, ajungem la concluzia că naţionalismul este o reacţie firească a populaţiei împotriva subestimării capacităţii şi forţei militar-politice şi economice de către vecini sau chiar întreaga lume. Dorinţa popoarelor de mainfestare prin emancipare a dus la dragostea excesivă faţa e ceea ce li se lua şi la ura faţa de cei care luau.
Italia, spre exemplu, a fost o ţară fărâmiţată imediat după căderea imperiului lui Carol ce Mare, care pentru ultima oară a reuşit să încadreze în aceleaşi frontiere întreaga peninsulă. Pe parcursul istoriei poporul italian a fost supus la nenumărate ocupaţii armate din partea Franţei, Austriei etc. Conştientizarea capacităţii economice a propriilor state, de către mai marii acestora, a condus spre tendinţe de autoimpunere pe picior de egalitate cu ceilalţi şi precum acest lucru nu era posibil în condiţiile destrămării teritoriale, la mijlocul secoului XIX Italia se reunea într-un stat unit care avea să aibă, pe viitor, o bogată istorie legată de sentimente naţionaliste şi revanşentiste.
Germania are o istorie similară. Dar mai trebuie de adăugat faptul că Germania a mai fost supusă la cedări teritoriale după primul război mondial şi acest lucru a agravat situaţia în ceea ce priveşte predispunerea spre naţionalism.
Spania, după căderea imperiului colonial imens din cauza politicii mercantile proaste şi falimentarea, de facto, a regatului, a rămas a fi considerată ca o ţară de mâna a doua în Europa. Fapt ce a motivat, odată cu revenirea economică a acesteia, dorinţa oamenilor de revanşare.
Nu cred că se mai merită să vorbesc despre nelegiurile care au fost comise asupra poporului român de la începutul renascentismului încoace, pentru a accentua motivele care au dus la manifestări naţionaliste din perioada interbelică, când poporul român s-a revăzut, însfârşit, reunificat şi a resimţit forţa pe care o poate avea.
Pe de altă parte sunt popoare care niciodată nu au manifestat tendinţe naţionalist-fasciste. Precum ar fi Suedia, Norvegia, Danemarca, Marea Britanie, SUA etc. Tangeţele dintre popoarele acestor ţări sunt diametral opuse cu cele ale popoarelor din prima categorie enumerată mai sus. Adică ţările respectvie nu au fost supuse, în comparaţie cu cele de mai sus, la umilinţe şi înjosiri în decursul istoriei. Respectiv conştiinţa oamenilor a evoluat liber, fără constrângeri şi umilinţe, fără dorinţă acută de libertate şi logica manifestare de ură faţă de asupritor.
În zilele noastre, tot mai multe ţări europene se aliniază la cei din a doua ategorie, după cum ziceam şi în debutul acestui articol. Adică oamenii au depăşit propriile complexe prin faptul că s-au văzut respectaţi la justa lor valoare.
Acest lucru însă nu s-a întâmplat cu românii. De ce? Pentru că în raport cu românii s-a continuat politica de subestimare a acestora şi subjugare. Am rămas într-o zonă influenţată politic şi militar de cea mai proastă clasă şi şcoală politică din Europa - Rusia. Aceasta a continuat politica sa de supunere, ceea ce a contribuit la păstrarea condiţiilor propice de conservare a manifestărilor naţionaliste la noi.
Astăzi suntem martori la o manifestare a celor factori despre ce vorbeam mai sus, doar că la scară mult mai mică. Asistăm la o divizare a societăţii româneşti în ceea ce priveşte sentimentele naţionaliste. În România de azi, se observă clar o apunere a ierei naţionaliste. Românii din România, fiind satisfăcuţi de emanciparea de care a dat dovadă ţara pe plan mondial, ajungând (în perioada comunistă) pe multe poziţii de lider în lume, au conştientizat că prorpia promovare se poate face mult mai reuşit prin alte metode decât violenţa, manifestarea de ură etc. Pe când românii basarabeni, rămânând sub ocupaţie militară şi politică străină, în mod direct, manifestă tendinţe de emancipare radicale. De aceea, poate, ni se spune nouă basarabenilor că suntem mai patrioţi decât majoritatea românilor. Este o diferenţă foarte mare între resentimentele faţă de aranjamentul cromatic abastru-galben-roşu dintre românii in România, care nu văd în asta nimic deosebit şi românii basarabeni, care văd ceva sfânt, intagibil şi mai presus de orice. Acest lucru se întâmplă din cauza că basarabenilor li s-a interzis timp de 47 de ani să se gândească măcar la cuvântul "tricolor".
Ştim cu toţii că fructul mult dorit e mai dulce. Dar de multe ori însă, înfruptându-ne cu poftă şi mare dorinţă ne putem îneca. Cam spre asta, din păcate, mergem şi noi acum. Încercăm să ne emanicipăm prin violenţă şi ură faţă de foştii noştri asupritori. Dar acest lucru, la rândul său, va duce la exact acelaşi sentiment şi reacţii din partea lor asupra noastră şi lupta nu va sfârşi niciodată iar de suferit vom avea doar noi.
Pentru a ne păstra bunul nostru nume şi a rămâne în rândurile popoarelor civilizate ale Europei ar trebui să de revizuim metodele noastre de "luptă" şi anume prin manifestare cuturală. Cultura a fost întotdeauna unica armă care nu a putut fi învinsă cu nimic. Pentru că cultura este una din necesităţile fundamentale ale naturii umane, despre care vorbeşte şi Freud şi multi alţi fundamentalişti ai psihanalizei.
Nu pot să vin cu soluţii concrete în acest moment pentru schimbarea armelor şi tacticilor noastre de luptă, dar cert este faptul că acest lucru trebuie făcut. Pentru că altfel ne pomenim ca într-o mlaştină şi cu cât te zbaţi mai mult, cu atât mai tare te afunzi.
Elocvent este cazul Rusiei. Atâta timp cât s-a manifestat altfel decât militar asupra popoarelor care intrau în componenţa URSS a reuşit să câştige simpatizanţi, în rânduile popoarelor supuse, care şi până astăzi sunt nostalgici după acele vremuri, dar odată ce a reânceput politica de agresiune trezeşte reacţii diametral opuse. Rusia astăzi, la fel, este încolţită tot mai strâns de sentimentul naţionalist, din cauza că poporul rus s-a simţit înjosit în urma pierderilor teritoriale ce le-a suferit ca rezultat al destrămării URSS. Naţionalism care nu se observa pînă în 1991, ceea ce dovedeştte că ruşii pur şi simplu erau mulţumiţi de ei înşişi. Acest lucru demostrează încă odată veridicitatea teoriei mele, expuse mai sus.
După cum am mai spus deja, nu pot să dau acuma soluţii. Dar haideţi să ne gândim fiecare şi să încercăm, fiecare personal, să facem ceva mai bine şi mai bun pentru a ajunge să refacem unitatea teritorială a Ţării şi să ne debarasăm de deprinderile noatre proaste de naţionalizm şi xenofobism.
Cu mult respect, un naţionalist.