Rade bine, cel ce rade la urma

Probabil ştim cu toţii asemenea filme când totul se axează pe mai multe linii de subiect paralele care se prezintă consecutiv şi amestecat şi nimic nu înţelegem din film decât la urmă când toate se coagulează intr-un singur punct comun. Mă tem că un asemenea articol va ieşi de sub degetele mele în această noapte.
Era primăvara anului 2005 când eu luând locul I la olimpiada municipală de istorie în Chişinău, plecam spre tabăra „Ivancea”, din codrii Orheiului, unde trebuia să se petreacă întrunirea naţională a „celor mai mari” cunoscători şi iubitori de istorie printre juniori. Pe atunci era perioada de înflorire a celei de-a doua ere comuniste în Republica Moldova şi pe lângă mulţi muritori de rând ca şi mine, la acea olimpiadă mai participau un oarecare Stepaniuc junior şi alţi descendenţi ai progeniturilor „fără chip şi fără suflet” care pe atunci conduceau ţărişoara ciobănaşului. Pentru mine însă, ei nu puteau să reprezinte personalităţi şi mi-am concentrat atenţia asupra unei fetiţe, care era venită de undeva de prin satele Ialovenilor.
Olimpiada dura 2 zile (dacă nu greşesc) şi în seara când trebuia să înoptăm acolo m-am hotărât eu să invit domnişoara în cauză la o plimbare. Eram entuziasmat, ca orice adolescent în asemenea situaţii, doar că domnişoara a venit la locul prestabilit însoţită de un băiat. Dintr-o privire am analizat „adversarul” : înalt, blond, ochi albaştri, ţinută sportivă, pleată abea sesizabilă (ca lungime), puţin odulată.
Eram, într-o călduroasă după amiază din vara anului 2009, la birou la unchiul meu, care este judecător la pretura sectorului „Centru” al capitalei. Dumnealui fiind un om foarte sociabil din fire şi deoarece, deja îşi sfârşise ziua de muncă, plus la toate nu îşi văzuse nepotul cam de jumătate de an, ma servit cu o bere rece şi am început a vorbi depsre cele ce se întâmplă în mica, dar mult prea iubita ( de ambii) noastră ţară. Moş Vladimir îmi povestea cum în noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009 nimerise să fie deserviciu la locul de muncă. Începând cu orele 23 noaptea s-au început sunete care îl chemau la comisariatul de poliţie al sectorului Buiucani, pentru că respectivii apărători ai legii aveau prea mulţi reţinuţi care de urgenţă meritau să fie judecaţi pentru că reprezintă un pericol major pentru societate, dar nu aveau destule mijloace de transport pentru a fi trenaportaţi la sediul preturii, unde după toate buchiile legii trebuie să se petreacă şedinţele de judecată.
Unchiul Vladimir a refuzat în nenumărate rânduri să se supună, din start rugăminţilor, apoi ameninţărilor venite din partea unor funcţionari din ce în ce mai importanţi în structurile de forţă de la noi şi a stat pe poziţia sa corectă, de a se aduce respectivii reţinuţi în sala de judecată. Spre dimineaţă a reuşit să învingă monstruoasa maşină birocratică comunistă şi au fost aduşi la pretură un număr mare de tineri (peste 100) pentru a fi puşi în faţa legii.
Din spusele domnului judecător Vladimir Braşoveanu, mulţi din acei tineri nici măcar nu ştiau pentru ce au fost reţinuţi. Majoritatea erau bine bătuţi şi murdari de sânge etc. 99% dintre cei aduşi în faţa judecătorului nu se făceau vinovaţi cu nimic, iar procurorii nu puteau adue dovezi ale vinovăţiei acestora şi au plecat acasă ca cetăţeni „liberi”.
Povesteam această istorie bunului meu prieten Andrei Bivol, deja dupa 29 iulie, când încă fără să credem, dar deja pipăiam începuturile unei perioade de declin definitiv al comunismului la noi. Eram deja , ca şi majoritatea oamenilor din această ţară – liberi. Povesteam istoria şi polemizam împreună cu tânărul, actualmente, absolvent al facultăţii de drept de la USM asupra celor expuse mai sus. Întotdeauna când mă revăd cu Andrei, am o invidie apozitivă însoţită de o admiraţie deosebită faţă de el, pentru că el trăieşte într-o lume pe care eu atât de mult am râvnit-o, dar nu am ajuns să o escaladez. Admir juristul din Andrei, care am vrut să devin şi eu.
Andrei este coleg de facultate şi grupă cu fosta mea clegă de bancă din liceu Daniela Groza. O fată care este toată un ghem de nervi cerebelici care nu pot eu să mi-i imaginez că cad vreodată în amorţire, obosesc măcar sau dorm. Mai este coleg de facultate Andrei şi cu fiul fostului demnitar comunist Victor Stepaniuc şi cu alţi „mari” istorici, cărora mama şi tata le-au cumpărat locurile I şi II la olimpiada naţională de istorie din primăvara anului 2005, când noi doi ne uitam unul la altul cam încruntaţi, pentru că curtam aceeaşi fată.
Ne bucurăm cu toţii astăzi de asemenea veşti, precum că au fost instituite comisii de condamnare a crimelor comunismului din prima şi a doua „eră” de existare a sa in R.M. La fel ne-am bucurat când am auzit despre dosarele deschise judecătorilor care au făcut abuz de îndeletnicirile de serviciu şi au mers de au judecat tinerii direct în comisariatele de poliţie în noaptea de 7 spre 8 aprilie. Dacă nu greşesc eu, 2 judecători au fost rechemaţi din funcţii şi ancheta pentru ei ia o întorsătură foarte neplăcută, iar încă câţiva sunt sub urmărire penală, dar cu învinuiri mai uşoare.
Azi seara îmi scrie Andrei pe mess că vrea ceva sa îmi spună şi îmi povesteşte precum că la o lecţie, la faclutate, un profesor, care este membru al Consiliului Superior al Magistraturii le povesteşte despre cazul judecătorilor asupra cărora sunt deschise dosare penale despre care am vorbit mai sus. „Scuzele” de bază ale acestor judecători sunt acelea că au fost impuşi de organele de forţă care erau loiale fostei puteri să meargă şi să judece tinerii direct în comisariate. La care domnul (şi) profesor dă replica: „de parcă pe judecătorul Vladimir Braşoveanu nimeni nu l-ar fi impus, dar el nu a cedat în faţa demnitarilor loiali fostei puterii criminale!”.
Nu cred că face să vorbesc acuma despre sentimentul de mândrie care ma cuprins în acel moment, pentru că în următoarea clipă m-am gândit la mutrele stepaniucilor & Co. care erau cei mai tari atunci, în primăvara anului 2005, iar acuma sunt colegii lui Andrei, ai Danielei, ai domnişoarei originară de pe undeva de prin Ialoveni şi ai altor oameni care cu adevărat merită să devină jurişti, ca consecinţă a acelor vremi apuse (pe vecie , sperăm). M-am gândit la trufia cu care mergeau ei atunci pe lângă noi şi nici nu ne observau şi mi-am revăşit sentimentele de ură faţă de ei. Sperăm că vor simţi cu toţii aldoilea tăiş al sabiei pe care Themis o ţine în mână. Râde a bine, cel ce râde la urmă! Şi datorită unor asemenea oameni ,precum e Vladimir Braşoveanu (nu zic asta pentru că este unchiul meu :D), despre care studenţii de la drept povestesc legende deja şi prin asemenea oameni cum sunt Andrei şi Daniela, care vor urma exemplu de mai sus, vom reuşi să răzbatem la suprafaţă.