Evoluţia istoriei omenirii se bazează pe lupta pentru predominare si supremaţie. Luptând pentru hegemonie într-un domeniu sau altul, anumite popoare au reuşit să-şi facă o istorie bogată şi frumoasă. Mai mult chiar, deţinerea supremaţiei politico-militare a fost un factor decisiv şi în apariţia premiselor de evoluţie culturală a popoarelor (aici, aş putea să menţionez despre “măreaţa” cultură rusă şi care au fost premisele ca ea să devină “măreaţă”, dar acest lucru îl voi face eventual într-un alt articol). Acum însă, vreau să vorbesc despre cultura popoarelor în ansamblu şi importanţa promovării acesteia. Gloria multor popoare s-a pierdut undeva în negura vremurilor şi a istoriei. Au fost popoare care au deţinut cârma omenirii şi au reuşit să uni-polarizeze lumea, in plan politico-militar, in jurul propriei ţări, dar totuşi au cunoscut un amurg şi noi astăzi cunoaştem foarte puţin despre ele. Dar mai sunt şi altfel de popoare, popoare care s-au impus prin crearea şi promovarea valorilor ce erau iminent necesare omenirii. Grecii antici, au reuşit să se distingă prin şcolile de filosofie şi primii poeţi, egiptenii prin grandiozitatea creaţiilor arhitecturale, popoarele din Europa ocidentală prin scriitorii din zorii şi mijlocul evului mediu (vezi miturile si legendele hispanice şi germanice), englezii, olandezii si italienii prin dăruirea renascentismului omenirii, Franţa, prin proclamarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului la 1789 etc. etc. etc. Este lesne de observat că toate aceste naţiuni au reuşit să dăinuie în timp ca un reper, ca un punct de plecare, ca un etalon intr-un anumit domeniu din cauza că realizările lor au stat la originile anumitor lucruri. Necesităţile evocate de omenirea care evoluează au fost satisfăcute de aceste popoare într-un mod revoluţionar, anticipând poate pe alocuri şi dictând necesităţile de mâne. Cultura, fiind hrana de zi cu zi a spiritului, noi o degerăm involuntar şi avem o dependenţă totală faţă de ea. Noi românii, din păcate, din cauza anumitor factori geopolitici care ne-au afectat existenţa şi care ne-au condiţionat evoluţia culturală, nu prea am reuşit să ne impunem printr-un fel de artă, sau curent cultural anume. Micile noastre realizări, chiar dacă reprezintă valori autentice , nu am avut prilejul să le promovăm în lumea intreagă şi am rămas o pată neagră pe harta Europei, neexploarată încă. Dar, acum cateva zile, am fost martorul la cea mai banală scena din viaţa noastră. Doi oameni se salută întâlnindu-se: “Salut! Ce faci?!”, “Salut-salut! Bine, merg la ore. Tu?”. Nimic deosebit la prima vedere, doar că aceşti doi oameni erau de origini diferite, ambii aveau culoarea pelii neagră şi se salutau in limba română. M-am simtit mândru! Am început să analizez, de câte ori am avut ocazia, acest fenomen. Mă simt de fiecare dată înaripat cand văd vietnamezi discutând în română cu coreieni, tunisieni cu ruşi, iranieni cu malaysieni etc. etc. etc. Acest lucru este dat de necesitatea lor de a studia ceea ce le ofera această universitate, de aici din Ploieşti. Nu ştiu, reprezentanţi ai câtor natiuni se regăsesc în cadrul universităţii noastre, dar un lucru e cert, că vin din toate colţurile lumii aici şi invaţă limba română si cultura noastră. Iar când vor merge acasă, vor duce un mesaj despre România si despre noi, românii. Principal e, ca acest mesaj să fie unul frumos şi bun. Acestea sunt doar mici exemple , care ar putea părea banale si fară corelanţă. Însă eu le văd ca o soluţie şi cred că am putea ieşi din neştirea noastră doar prin cultură. Promovând frumosul şi educându-ne pe noi si pe cei din jur spre un alt nivel de abordare a valorilor materiale şi spirituale. Mai ales, pentru că noi avem ce valorifica şi promova spre cunoaşterea celor ce vor şi sunt setoşi de ceva nou şi frumos.
1 comentarii:
Mariana S.
spunea...
Cultura noastră e deja cunoscută în multe ţări, căci prea suntem noi deosebiţi ca să rămânem a fi o pată neagră. Bunătatea şi hărnicia ne face să fim mai recunoscuţi şi iubiţi de ceilalţi, nu mai zic de obiceiurile şi tradiţiile frumoase care ne bucură la sărbători şi care miră oaspeţii de peste hotare. Nu cred că mai este vreun popor plin de atâta căldură şi gata oricând să adăposteze un trecător înfometat. Mă mândresc că sunt româncă, că sunt basarabeancă, că am o soră care primeşte la dânsa orice om care nu are unde locui temporar :D, un frate care dă fără şovăieli lucrurile dragi oamenilor ce au mai mare nevoie de ele, un tată care ajută de fiecare dată pe oricine se adresează şi scoate cea mai bună mâncare că "cine ştie dacă a mai mâncat el ceva acasă, Mariana", nişte nepoţei cu mult prea mare potenţial şi cu o inteligenţă şmecheroasă, prieteni devotaţi şi de care nu m-aş lăsa în viaţă (pe faţa ta ceva mîndrie tre' să apară, Sergiu), colegi prea deştepţi care te fac să avansezi...da! de ţara asta îs prea mândră şi să nu credeţi că e totul într-atât de roz...şi totuşi roz e mai mult!!! şi totuşi merită să trăim în şi prin cultura noastră românească care ne bucură sufletul, mintea şi existenţa!
Sunt un om al nemâniei, Lumii astea nestrãin. Vin din munții latiniei, Deci, și scrisul mi-i latin!
Zis-a cerul: „Fiecare Cu-al sãu port, cu legea sa!“ Scrisul ei și râma-l are, Eu de ce nu l-aș avea?!
Ah, din sângele ființei Ni l-ați smuls și pângãrit Și pe lemnul suferinței Ca pe Crist l-ați rãstignit!
Ochii lui cei ai uimirii, Când i-ați scos și nimicit, Ați scos ochii nemuririi Ce pre noi ne-au îndrãgit.
Ne-ați vroit schimba chiar țeasta, Sufletul, strãvechiul grai, Învãțându-ne cã asta E un bine, e un rai.
Dar din… mare „paradisul“ Iatã ce-nvãțarãm noi: Cine-ntâi îți furã scrisul, Celelalte-ți ia apoi!
Vremuri alte vin sã nascã Omul unui nou destin. Cum mințintu-m-ai, strâmb dascãl, Scrisul meu cã mi-i strãin.
Și din gurã și din carte Cum mințitu-m-ai mereu, Cum urâtu-m-ai de moarte Când aflai cã-i scrisul meu!
Știu: ești gata sã mã rumegi În slugarnicii tãi clești Când mã uit cu ochii umezi Cãtre crinii latinești.
Știu cã pașii tãi mã latrã Când, durut, la el revin. Ci va arde – da! – în vatrã Focul scrisului latin!
Foc de care mult mi-i sete, Care,-ndurerat și sfânt, Grâul altor alfabete N-a aprins și ars nicicând.
Deci, lãsați-ne în firea Moștenitã din strãbuni Și-ți primi în loc iubirea, Pacea unor oameni buni.
Nu-i o vinã, Doamne iartã, Floarea lui cã o vãzum, Cã ne-am fost iubit odatã Și ne mai iubim și-acum.
Sunt un om al nemâniei, Lumii astea nestrãin. Vin din munții latiniei, Deci, și scrisul mi-i latin!
Grigore Vieru
Despre Mituri
Mitul provenienţei naţionale al poporului român este balada "Mioriţa". Operă a cărei valoare literară este de necontestat, precum de necontestat este reprezentativitatea motivelor literare expuse in ea. Faptul că balada "Mioriţa" a fost privită ca o "Notre-Dame de Daris" a poporului român, vorbeşte despre înaltele valori culturale care le nutreşte poporul ciobănaşilor. Dar mitul provenienţei naţionale a poporului nostru nu vobeşte nimic despre obligativitatea reacţiei şi instinctului autoconservării în momentele de grea cumpănă. Din contra, ne cheamă la smerenie şi la acceptarea pierii ca pe ceva firesc. Vă chem pe toţi, pe acest blog, să medităm asupra principiilor care stau la baza evoluţiei noastre ca popor, ca naţiune!
1 comentarii:
Cultura noastră e deja cunoscută în multe ţări, căci prea suntem noi deosebiţi ca să rămânem a fi o pată neagră. Bunătatea şi hărnicia ne face să fim mai recunoscuţi şi iubiţi de ceilalţi, nu mai zic de obiceiurile şi tradiţiile frumoase care ne bucură la sărbători şi care miră oaspeţii de peste hotare. Nu cred că mai este vreun popor plin de atâta căldură şi gata oricând să adăposteze un trecător înfometat. Mă mândresc că sunt româncă, că sunt basarabeancă, că am o soră care primeşte la dânsa orice om care nu are unde locui temporar :D, un frate care dă fără şovăieli lucrurile dragi oamenilor ce au mai mare nevoie de ele, un tată care ajută de fiecare dată pe oricine se adresează şi scoate cea mai bună mâncare că "cine ştie dacă a mai mâncat el ceva acasă, Mariana", nişte nepoţei cu mult prea mare potenţial şi cu o inteligenţă şmecheroasă, prieteni devotaţi şi de care nu m-aş lăsa în viaţă (pe faţa ta ceva mîndrie tre' să apară, Sergiu), colegi prea deştepţi care te fac să avansezi...da! de ţara asta îs prea mândră şi să nu credeţi că e totul într-atât de roz...şi totuşi roz e mai mult!!! şi totuşi merită să trăim în şi prin cultura noastră românească care ne bucură sufletul, mintea şi existenţa!
Trimiteți un comentariu