Mai ţineţi minte: "Refuz, Rezist, sunt Anti-comunist!"?

Au trecut timpurile când votam împotrivă. Au venit timpuri când trebuie să votăm pentru. Votând pentru, trebuie să ne asumăm responsabiitatea că votul nostru va contribui la creşterea economică şi bunăstarea populaţiei R. Moldova; va contribui la aşezarea noastră, ca ţară, la locul bine meritat printre ţările europene; va contribui la readucerea mândriei pe feţele cetăţenilor noştri; va contribui la ridicarea frunţilor aplecate ale fraţilor şi părinţilor care au împânzit Europa şi Rusia.
Fraţilor, haideţi să ne mobilizăm, să mobilizăm şi rudele, apropiaţii, prietenii... pe toţi, să iasă la vot!
Am rezistat în faţa comunismului în aprilie şi iulie 2009, a rămas să facem un ultim efort ca să îngropăm definitiv acest cancer, care ne manâncă de 70 de ani, deja.
Mergem duminică cu toţii la urnele de vot, votăm (eu Partidul Liberal, voi) partidul care vă reprezintă cel mai bine, dintre acelea care nu sunt compromise cu virusul comunist, dintre acelea ale căror membri nu au fost parte a PCRM şi care nu au fost în cârdăşie cu călăii din PCRM. Mergem şi alegem să ducem schimbarea, pe care am început-o anul trecut, la bun sfârşit. Indiferent cât de îndepărtat nu ar părea acum acest sfârşit... schimbarea începută, trebuie continuată în numele copiilor noştri, care nu mai vrem să moară luptând pentru aceleaşi cauze pentru care au murit fraţii noştri!
Sper ca luni, 29 noiembrie 2010, să ne putem vedea pe străzile oraşelor şi satelor noastre şi cu inimă plină să ne urăm Bună Ziua! Sper să fie cu adevărat o Zi Bună!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA: ACUM ORI ... ?

Presa română aminteşte că „se apropie Ziua românilor, Sărbătoarea românească sui generis”. De la an la an celebrarea evenimentelor de acum 92 de ani devine tot mai oficială, tot mai festivă, evocând sugestiv fastul dezolant al sărbătorilor naţionale de pe vremea „dictatorului”. Din ’18 şi până în ’44, această sărbătoare avea conţinut. Apoi, în anii comunismului, ea a fost surclasată firesc de 23 August (aşa, cu majusculă!) şi de 26 ianuarie – ziua de naştere a „odiosului”. După revoluţie, însă, revenirea la fastul de altădată în cazul celebrării Zilei românilor ne inspira multă nădejde la Unirea cea Mare fără de care nădejde Ziua românilor nu mai este una românească, ci una curat masochistă.

Grijile democratizării, recuperării capitalismului, îndepărtării sechelelor comunismului din perioada iniţială a noii Românii libere au făcut oamenii să creadă că va veni şi rândul „podurilor de flori” să fie înlocuite cu cele de piatră, instituţionale, culturale, economico-financiare, poduri care să lichideze definitiv sechela cea mai mare – lipsa Basarabiei din trupul „României dodoloaţe”.
Demersurile verbale în favoarea românilor de dincolo de Prut de acum 2-3 ani ale preşedintelui Traian Băsescu, deşi trezeau îndreptăţite îndoieli, alimentau, totuşi, acea nădejde, de la an la an tot mai plăpândă. Avalanşa de acţiuni cu un clar substrat unionist, declanşate, fireşte, odată cu înlăturarea regimului antiromânesc de la Chişinău în aprilie 2009 şi înlocuirea aceluia cu forţe declarat (Ghimpu) sau nedeclarat (Filat, Lupu) unioniste (mai jos se va vedea că aşa este), vin să confirme unionismul endemic al oricărei guvernări din România. E şi firesc. Dar nu tot ce zboară se şi mănâncă. Preşedintele Băsescu insistă să-i convingă pe toţi prin iniţiativele sale febril-unioniste că este „român din talpă”, dedat cauzei Unirii. Dar oare puzderia de acte semnate cu noile autorităţi pro-române de la Chişinău, deşi având un nedisimulat caracter unionist sau, cel puţin, de pregătire latentă a Unirii, pot realmente înfăptui Unirea fără a o compromite fatal ?

Pentru domnul Băsescu înfăptuirea Unirii Basarabiei, reeditarea actului din martie 1918, deja cu girul său, este un imperativ politic de cea mai stringentă actualitate, îndeosebi în condiţiile prăbuşirii evidente a sprijinului pentru persoana sa şi formaţiunea lui politică din partea românilor. A fost Traian – descălecătorul Daciei Felix, al Daciei Romane. Mai lipseşte acum un Traian Unificatorul. Un adevărat Traian al II-lea. Acea strategie de integrare imperativă a Basarabiei pare a fi elaborată cu accent mai mare pe tehnologia de public relations decât pe integrarea instituţională în profunzime pe toate planurile (cultural, economic, financiar, investiţional, fiscal, demografic, educaţional etc.) ale celor două societăţi româneşti. O campanie informaţională cu aplicarea tuturor posibilelor tehnologii de comunicare socială este mai ieftină şi mai rapidă decât un plan de acţiuni minuţioase cu finalităţi durabile, în spiritul Obiectivelor Mileniului. Doar că în acest caz, în cel al durabilităţii, calificativul de Unificatorul îi va reveni cu siguranţă altuia şi acela nu va fi nici măcar din PD-L, căci încrederea românilor în această guvernare dă semne vădite de uzură.

Se poate reproşa cu uşurinţă că, primo: esenţial e să fie înfăptuită Unirea şi apoi, strângând curelele sau nu prea (deh, fondurile europene aşteaptă să fie valorificate de români), se vor implementa în voie, deja în cadrul „României dodoloaţe”, toate componentele instituţionale ale integrării pe toate planurile şi, secundo: integrarea imperativă instituţională se implementează la cel mai concret mod. Şi aici nu vor lipsi exemple dintre cele mai grăitoare cum ar fi, bunăoară, politica de acordare a cetăţeniei.
România şi apropierea Republicii Moldova de UE: „Să ne întâlnim în cadrul Europei Unite” ?!

Războiul ce va să vie: Opţiunea geopolitică a României

România constituie subiectul celui de-al treilea episod din seria articolelor scrise de dr. George Friedman, directorul STRATFOR, care călătoreşte în aceste zile prin Turcia, Moldova, România, Ucraina şi Polonia. În rândurile următoare puteţi citi concluziile lui George Friedman în urma vizitei sale în România.

Structuri şi evenimente

August şi septembrie sunt luni nefaste în Europa. În aceste luni izbucnesc războaiele şi crizele. August şi septembrie 2008 au fost luni nefaste. Atunci Rusia a atacat Georgia. În septembrie a izbucnit criza financiară. În primul caz Rusia a transmis un mesaj către întreaga regiune: aceasta este adevărata valoare a garanţiilor americane. Prin modul în care au tratat criza financiară din estul Europei germanii au transmis un mesaj cu privire la limitele responsabilităţii germane. Atât NATO cât şi Uniunea Europeană s-au transformat din garanţi ai intereselor României în mari semne de întrebare.

În conversaţiile mele cu românii, la toate nivelurile, am primit acelaşi răspuns. În primul rând este dincolo de orice îndoială faptul că NATO şi Uniunea Europeană nu au fost favorabile României în acest moment. În al doilea rând nu se pune în discuţie reanalizarea angajamentelor României faţă de cele două structuri. Există şi români, mai ales extremiştii de dreapta cărora nu le place Uniunea Europeană, însă România nu are altă alternativă strategică.

Nimeni nu poate concepe România în afara graniţelor NATO şi UE. Faptul că nici una din aceste structuri nu aduce beneficii României nu înseamnă că nu fac ceva important. NATO şi UE ţin departe demonii anti-democratici din sufletul României. Să fii parte a Europei nu este pur şi simplu o chestiune de beneficii strategice şi economice. Reprezintă un punct de tranziţie în istoria României. Prin aderarea la Uniunea Europeană şi NATO, România şi-a afirmat modernitatea şi instituţiile democratice. Aceste două amulete au renăscut sufletul românesc. Având în vedere toate acestea o balanţă comercială dezechilibrată şi absenţa unor garanţii de securitate reale reprezintă un preţ prea mic. Nu sunt român, astfel că nu pot simţi credinţa lor inefabilă în Bruxelles.

Revenirea Rusiei

Tragedia geopolitică a României

În Anglia victoriană, un gentleman adevărat ar fi putut recunoaşte cu admiraţia unui investitor american o declaraţie precum: „Sunt stăpânul destinului meu şi singurul cârmaci al spiritului meu". Este exact opusul a ceea ce gândesc românii, afirmă George Friedman, în serialul său, Geopolitical Journey.

Ca naţiune - scrie Friedman - românii au speranţe modeste şi aşteptări bine temperate de propriul trecut." Pare un lucru de ruşine, nu-i aşa? De fapt, vorba americanului, ai grijă ce-ţi doreşti!... Friedman susţine că exact aceleaşi erau aspiraţiile părinţilor săi: supra-vieţuitori ai lagărelor de exterminare, s-au întors în Ungaria să-şi reconstruiască vieţile, dar în scurt timp au trebuit să fugă de comunişti. Odată ajunşi în America, şi-au fixat ţeluri mărunte: să fie în siguranţă, să se trezească dimineaţa şi să meargă la muncă, să fie plătiţi... Ţeluri mărunte care arată că nu şi-au imaginat niciodată că sunt stăpâni pe propriul destin.

Dar problema cu România, mai scrie Friedman, este că lumii îi pasă de ea. Mai exact, imperiile se ciocnesc pe locul unde este România. De fapt, această afirmaţie ţine de Războiul Rece. Azi, lucrurile par mai simple: azi, marile puteri încearcă să-şi rezolve problemele şi România devine mai importantă. Nu este foarte limpede, afirmă fondatorul Stratfor - Strategic Forecasting Inc., companie privată de „predicţii strategice" înfiinţată şi condusă de Friedman - că românii realizează pe deplin cum bate vântul geopolitic astăzi. „Românii încă îşi imaginează că se pot ascunde la adăpostul Europei şi probabil că pot. Dar am impresia că Istoria îi ajunge din urmă din nou."

România este o ţară divizată de propria geografie. Nici una dintre cele trei părţi nu este uşor de apărat: din secolul 11, Transilvania s-a flat sub dominaţie ungară, iar Ungaria s-a aflat, la rândul ei, sub dominaţie otomană şi austro-ungară (sic - n.t.) Valahia s-a aflat sub dominaţie otomană iar Moldova, sub dominaţie otomană şi rusească. Singura dată înainte de secolul 19 când România a fost unită, a fost când a fost pe deplin cucerită. Şi singurele dăţi când a fost cucerită a fost atunci când un imperiu a vrut să folosească Carpaţii pentru a se apăra.

România este o naţiune de multă vreme, dar rareori a fost un stat-naţiune. După ce a devenit un stat în a doua jumătate a sec 19, a avut o existenţă precară, balansând între Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Rusia, dar şi cu Germania, ca o prezenţă mai îndepărtată, dar puternică.
România şi-a petrecut perioada interbelică în căutarea unui echilibru între monarhie, autoritarism şi fascism şi nu l-a găsit niciodată: A căutat siguranţa într-o alianţă cu Hitler şi s-a găsit în prima linie a frontului atunci când Germania a invadat Rusia.

Ca să înţelegi România ca aliat, trebuie să ţii minte următorul lucru: atunci când sovieticii au lansat marele contraatac de la Stalingrad, au făcut-o împotriva trupelor româneşti (şi ungare). Românii s-au poziţionat în aşa fel încât au luptat şi au murit pentru germani, pentru ca apoi să se răzbune pe nemţi lăsându-se măcelariţi de sovietici.

Te salut, generaţie din "Mec' "

A mai trecut în nefiinţă un mare român. Şi cum e primit pe la români, hai cu toţii să ne pişăm, de sus, în cap la el. Că tot e mort omul şi nu mai poate reproşa nimic, ne putem da mari deştepţi acum, pentru că nu riscăm să rămânem de proşti, că dacă e mort, tace.
Nişte rataţi ai societăţii, care nu au la activ nici un articol scris în altă parte decât pe blogurile lor (vezi aici şi aici) de frustraţi; nişte inculţi, care nimeni nu ştie cine sunt ei se dau mari critici ale unui om caruia i-au fost publicate 53 de cărţi de poezie. Cu aere de "luptători anticomunişti" îl critică pe Păunescu pentru orientările lui politice de stânga. Dar făcând abstracţie de orientările politice ale lui Păunescu, care conform princiilor democratice are dreptul să şi le auto-definească liber, el a fost cel care a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi ” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurile folk și rock.
Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra).
Şi această ciumă-n lume şi aceste "creaturi" vin ca să ia în smintitele lor guri numele marelui poet pentru al face de ocară. Nişte cocălari care îşi petrec timpul pe la "Mec' " şi "Eli-Pili" vorbind nimicuri, dar cu aere de mari profeţi ai neamului, pentru că pe 7 aprilie, sau în altă zi au fost undeva şi au manifestat împotriva comunismului; nişte copii, care deşi trăiesc într-o lume evoluată de la timpurile Cenaclului, sunt nişte retarzi în comparaţie cu organizatorul şi înfiinţatorul Cenaclului; nişte agramaţi, care idee nu au de stiluri literare şi niciodată nu vor putea aprecia scrierile marelui poet român; nişte neruşinaţi, care vorbesc o română stâlcită îmbibată cu jargoane cu iz de rusisme...
Cine sunteţi voi, ca să profanaţi numele lui Adrian Păunescu? Ce aţi făcut voi mai bun pentru cultura noastră şi pentru ţara noastră (România) ca să îndrăzniţi să profanaţi un titan al culturii noastre naţionale?! Dacă nu aveţi ce spune din cauza că puţiţi a prostie, mai bine aţi face să tăceţi! Pentru că sunt sigur că Păunescu acum, de undeva de sus, vă priveşte cel mult ironic!

P.S. O primă sursă pentru iluminarea cocălarilor generaţiei din "Mec' " : Adrian Păunescu
P.P.S. O altă sursă (care necesită mai puţin efort intelectual) o ai în 7 (şapte) episoade aici I, aici II, aici III, aici IV, aici V, aici VI, aici VII.