
Grijile democratizării, recuperării capitalismului, îndepărtării sechelelor comunismului din perioada iniţială a noii Românii libere au făcut oamenii să creadă că va veni şi rândul „podurilor de flori” să fie înlocuite cu cele de piatră, instituţionale, culturale, economico-financiare, poduri care să lichideze definitiv sechela cea mai mare – lipsa Basarabiei din trupul „României dodoloaţe”.
Demersurile verbale în favoarea românilor de dincolo de Prut de acum 2-3 ani ale preşedintelui Traian Băsescu, deşi trezeau îndreptăţite îndoieli, alimentau, totuşi, acea nădejde, de la an la an tot mai plăpândă. Avalanşa de acţiuni cu un clar substrat unionist, declanşate, fireşte, odată cu înlăturarea regimului antiromânesc de la Chişinău în aprilie 2009 şi înlocuirea aceluia cu forţe declarat (Ghimpu) sau nedeclarat (Filat, Lupu) unioniste (mai jos se va vedea că aşa este), vin să confirme unionismul endemic al oricărei guvernări din România. E şi firesc. Dar nu tot ce zboară se şi mănâncă. Preşedintele Băsescu insistă să-i convingă pe toţi prin iniţiativele sale febril-unioniste că este „român din talpă”, dedat cauzei Unirii. Dar oare puzderia de acte semnate cu noile autorităţi pro-române de la Chişinău, deşi având un nedisimulat caracter unionist sau, cel puţin, de pregătire latentă a Unirii, pot realmente înfăptui Unirea fără a o compromite fatal ?
Pentru domnul Băsescu înfăptuirea Unirii Basarabiei, reeditarea actului din martie 1918, deja cu girul său, este un imperativ politic de cea mai stringentă actualitate, îndeosebi în condiţiile prăbuşirii evidente a sprijinului pentru persoana sa şi formaţiunea lui politică din partea românilor. A fost Traian – descălecătorul Daciei Felix, al Daciei Romane. Mai lipseşte acum un Traian Unificatorul. Un adevărat Traian al II-lea. Acea strategie de integrare imperativă a Basarabiei pare a fi elaborată cu accent mai mare pe tehnologia de public relations decât pe integrarea instituţională în profunzime pe toate planurile (cultural, economic, financiar, investiţional, fiscal, demografic, educaţional etc.) ale celor două societăţi româneşti. O campanie informaţională cu aplicarea tuturor posibilelor tehnologii de comunicare socială este mai ieftină şi mai rapidă decât un plan de acţiuni minuţioase cu finalităţi durabile, în spiritul Obiectivelor Mileniului. Doar că în acest caz, în cel al durabilităţii, calificativul de Unificatorul îi va reveni cu siguranţă altuia şi acela nu va fi nici măcar din PD-L, căci încrederea românilor în această guvernare dă semne vădite de uzură.
Se poate reproşa cu uşurinţă că, primo: esenţial e să fie înfăptuită Unirea şi apoi, strângând curelele sau nu prea (deh, fondurile europene aşteaptă să fie valorificate de români), se vor implementa în voie, deja în cadrul „României dodoloaţe”, toate componentele instituţionale ale integrării pe toate planurile şi, secundo: integrarea imperativă instituţională se implementează la cel mai concret mod. Şi aici nu vor lipsi exemple dintre cele mai grăitoare cum ar fi, bunăoară, politica de acordare a cetăţeniei.
România şi apropierea Republicii Moldova de UE: „Să ne întâlnim în cadrul Europei Unite” ?!



