În dimineaţa zilei de 1 octombrie 1970, K.G.B.-ul era în plină panică: pe mai multe instituţii şi magazine de pe străzile Puşkin, Pirogov, Livezilor, stradela Fântânilor, bulevardul Lenin, au apărut nişte bombe atomice pentru ideologia sovietică, toate scrise în grafie latină: trăim la ruşi cu pielea şi-n mănuşi; scoală, Ştefane сel Mare, scoală, scoală din mormânt, ia-ţi tu sabia cea mare, fă dreptate pe pământ; cadre moldoveneşti; moarte cotropitorilor!; întoarceţi-ne alfabetul latin!; întoarceţi-ne litoralul! Şi încă altele, toate de acest fel. Aşa ceva n-a mai văzut nici Chişinăul şi nici Moldova. Scrise cu roşu, ca o sfidare, aceste lozinci, chemări şi îndemnuri au băgat până la plăsele cuţitul în regim.
Cine le-a scris? Câţi au fost? Un batalion sau batalioane întregi, bine organizate, care au planificat din timp tentativa de lovitură de stat împotriva ideologiei oficiale? Sute de kaghebişti şi, poate, mii de miliţieni, au fost ridicaţi în stare de alertă, ba chiar de război, pentru că, în acest mod, batalioanele de naţionalişti declaraseră război făţiş Ţării Moldovei comuniste. Ivan Bodiul făcea spume la gură: era vizat direct într-o lozincă, de această dată în limba rusă: „Bodiul, marş iz Moldavii!”
Dacă află Moscova, numai să nu afle Moscova! O zi de căutări, nimic. Două, trei, patru zile – nici o urmă de batalioane!
Dar batalionale existau, într-adevăr. Un batalion era o fată de doar 19 ani – Lilia Neagu, iar al doilea – o copilă de numai 16 ani – Asea Andruh. Lilia, studentă în anul doi la şcoala de medicină din Chişinău, stătea în gazdă la părinţii Asei, pe Dealul Schinoasei. Era după concertul de pomină al formaţiei „Mondial” la Teatrul Verde din Chişinău. Şi cum altfel să-şi descarce obida de veacuri moldovenii, auzind o frumoasă limbă română pusă pe melodie, dacă nu să se ia la bătaie?! Bătaie cu miliţienii, bătaie cu ruşii, bătaie ei înde ei: euforia limbii române, pe atunci atât de înstrăinată la Chişinău, dar şi în toată Moldova, le sfâşia piepturile – acea explozie de limbă română a „Mondialului” la Chişinău i-a făcut pe mulţi moldoveni de atunci români peste noapte.
Fetele nu se bat, sau o fac rar de tot. Dar, prezente la acel concert, Lilia Neagu, şi Asea Andruh, copleşite de acea sfâşietoare limbă română care le era în sânge din străbuni, au hotărât să se bată în alt mod: în noaptea spre 1 octombrie au luat un bidon cu vopsea roşie, pensule şi au pornit, din Dealul Schinoasei, pe un traseu dinainte stabilit. Am mai spus şi o mai spunem: au inscripţionat lozinci pe pereţii mai multor clădiri din capitală, multe dintre care, şi astăzi, după atâţia ani, nu şi-au pierdut din actualitate şi care, se pare, dacă ar fi scrise din nou, iarăşi ar avea S.I.S.-ul de lucru: Cetatea Albă ne-aţi furat-o! Întoarceţi-ne litoralul!...
Era imposibil ca faimosul K.G.B. de atunci să nu le dea de urmă.
Acesta continua să căute batalioanele roşii. Apărea o versiune, cădea, apărea alta, dar fără nici un rezultat. Bodiul turba de furie. El, mai-marele, atotputernicul, să fie poftit afară din republică de către nişte batalioane de naţionalişti?! Cum se agaţă înecatul de un pai, tot astfel s-au agăţat securiştii de zvonurile de la şcoala nr.1. Şi au găsit. Făcând percheziţie în casa Asei din Dealul Schinoasei, au dat de urme de vopsea roşie într-un buzunar al hainei Liliei. Expertiza ulterioară a confirmat că este aceeaşi vopsea cu care au fost scrise lozincile anisovietice. A urmat arestul şi istovitoarele interogatorii de la K. G.B.
La interogatorii demnitatea a fost cuvântul de ordine al Liliei Neagu.
Atunci când i-a fost pronunţată sentinţa, Asea plângea: „De ce trebuie să sufere doar Lilia?! Am scris împreună aceste lozinci! Judecaţi-mă şi pe mine alături de ea!”
Demnitatea, atunci, dar şi mai târziu, a fost cuvântul de ordine şi al Asei Andruh.
Lilia a înfundat ani grei de puşcărie. Asea, dat fiind vârsta minoră, a fost exmatriculată din şcoală, fără dreptul de a-şi mai continua studiile.
Urgia pedepselor s-a răsfrânt asupra părinţilor, fraţilor şi surorilor celor două fete, unii fiind destituiţi din funcţii, alţii alegându-se cu diferite pedepse.
Astfel comunitii s-au răzbunat pe cele două fete care au îndrăznit să profaneze, în concepţia lor, culoarea roşie, pe care ei o privatizaseră, şi s-o îndrepte împotriva lor. Iar Lilia şi Asea au îndrăznit să afirme că această culoare, roşie, e sângele milioanelor de oameni care au fost răpuşi de regimul comunist, e culoarea libertăţii şi una dintre culorile drapelului nostru naţional.
E, poate, spus mult prea patriotic, dar cam în această tonalitate a decurs discuţia pe care am avut-o cu Lilia Neagu şi Asea Andruh, la exact 1 octombrie 2010, la 40 de ani de la acea primă şi ultimă noapte a „batalionalelor roşii”, căutate de securişti timp de şapte zile şi prinse, în cele din urmă.
Mi-au spus că au vrut să parcurgă, în noaptea spre 1 octombrie 2010, acel traseu pe care l-au trecut acum 40 de ani cu bidonul de vopsea roşie şi cu pensula în mână, dar, din diferite motive, n-au făcut-o. În schimb, la ora 12, când convenisem să ne întâlnim, au venit de la acel traseu, pe care l-au parcurs ziua, trăind aceleaşi emoţii pe care le-au avut în noaptea spre 1 octombrie 1970.
De aceea am şi spus că acea noapte a fost prima şi ultima lor noapte pe acel traseu.
A fost un 7 aprilie, când, în fond, tinerii noştri, au parcurs, cu acelaşi curaj, în faţa Parlamentului şi a Preşedinţiei, traseul Liliei Neagu şi al Asei Andruh la 1970. Cu siguranţă, dacă aş face o comparţie între procesul Liliei şi al Asei cu procesele care au avut loc în comisariatele de poliţie după 7 aprilie 2010, aş găsi, în mod sigur, unele similitudini. Maltrataţi de nişte torţionari în uniforme şi cu epoleţi, dintre care cei mai mulţi îşi păstrează uniformele şi epoleţii şi astăzi, sunt sigur că mulţi dintre băieţi şi fete au avut demnitatea Liliei şi a Asei. Pe atunci, Lilia şi Asea n-au fost bătute, pentru că, deşi era criminal, regimul mai avea urme de civilizaţie, pe când regimul poliţienesc al lui Voronin a dat naştere unor brute naţionale rar întâlnite în lume.
Şi acele lozinci, spuneam mai sus, dacă e să le luăm rând pe rând, mai sunt actuale şi astăzi. Limba moldovenească se numeşte astăzi română. De către intelectuali. Moldovenească - de către marea majoritate. A îmbrăcat haina grafiei latine, dar are oare demnitatea limbii latine?
Ivan Bodiul, chiar dacă a şi plecat, a fost mereu cu duhul lângă duhul comuniştilor noştri, care, mai an, i-au conferit cea mai înaltă distincţie de stat „Ordinul Republicii” pentru meritul de a distruge şi rusifica Moldova.
Asea, care a absolvit totuşi şcoala medie la seral, în taină, a mai absolvit şi Artele, a lucrat actriţă, iar acum predă arta teatrală la un liceu din capitală. Are două fiice minunate – Cristina Scorpan şi Corina Scorpan (Asea este soţia regizorului Nicu Scorpan). Cristina s-a născut la 1 Decembrie (Ziua României) 1976, iar Corina – la 31 August (Ziua Limbii Române) 1981. Cred că la un cadou mai frumos nici nu putea visa Asea, un batalion al luptei pentru limba română şi Unirea cu Patria-mamă. Şi nici Nicu Scorpan, un alt luptător.
Lilia, care în viaţa ei a lucrat în mai multe locuri, a scris, şi mai scrie, poezii de înaltă respiraţie patriotică. Publicăm doar un fragment dintr-o asemenea poezie: „ Versurile mele – păsări călătoare,/ Eu le ţin de aripi, ele vor să zboare,/ Vor să zboare-n zare peste-acest pământ.../ Au nu văd că ţara-mi este un mormânt,/ Au n-aud cum doine iarăşi urcă-n sus/ Şi ne-neacă-n sânge iar soldatul rus?/ Ele bat din aripi, se avântă-n zbor,/ Eu le-ngrop. În suflet. Şi cu ele mor...”
La noi, asemenea versuri, rar poeţi au scris!
... E trist că, acum, nimeni nu-şi mai aminteşte de acele două fetişcane care au avut curajul, înaintea multora, cum mulţi nu l-au avut, să formeze acele două batalioane roşii de temut, să înfrunte un regim roşu şi să-l bată cu aceeşi armă pe care o folosea el – cea roşie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu