In Memoriam

Eram la Iaşi. Am petrecut o colegă la gara feroviară, care pleca spre casă de la reuniunea naţională a LSBR. Iar eu am urcat în taxi împreună cu o altă colegă de la Iaşi. Discuţia noastră a deviat uşor spre teme de exitenţialitate şi percepere a morţii. Vorbeam curajos atunci, zicând că aş prefera să mor de tânăr, pentru a nu ajunge la o bătrâneţe dezonorantă. Peste câteva ore urma să aflu că un coleg de breaslă şi-a sfârşit existenţa pe pământ într-un tragic accident rutier. Nu am putut să cred. Am aşteptat până la urmă să survină un mesaj de undeva care să infirme zvonul. Dar, din păcate, nu a fost să fie aşa. Abia atunci am realizat prostia gândurilor desfăşurate cu câteva ore mai înainte. Abea atunci am înţeles cât de puţin însemnăm fiecare dintre noi.
Pe Andrei, nu l-am cunoscut personal întratât de bine. Eram mai mult în relaţii de colegialitate. Deşi auzisem multe despre el şi avusesem ocazia să colaborăm, indirect, l-am văzut pe Andrei pentru prima oară la Coşereni, la acţiunea de comemorare dedicată soţilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici. S-a apropiat şi m-a salutat. Am început a vorbi şi am aflat multe lucruri despre el, cum ar fi că am învăţat în şcoli vecine etc. Mi-a zis că iar plăcea să colaborăm. Iar eu, din anumite considerente, am fost rezervat (cât de proşti şi josnici mai putem fi noi, oamenii).
Începând de aseară, îi am imaginea în faţa ochilor aşa cu mi-a rămas de atunci, de pe 29 octombrie, de la Coşereni. Iartă-ne, Andrei, dacă ţi-am greşit cu vorba sau cu fapta! Viaţa este prea dură şi uneori, până în asemenea momente, nu prea reuşeşti să realizezi când faci bine şi când nu prea.
Andrei va rămâne veşnic viu în memoria noastră! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!