Unor Critici

Ieri am primit un link, prin intermediul yahoo messenger, în care se indica clar şi cu exasperare intenţia autorului (mai departe îl voi numi “autorul” pe cel care a scris articolul) de a-mi atrage atenţia. Faptul că cunosc prea bine autorul “articolului” la care mi s-a făcut trimitarea, nu am fost prea tentat să deschid şi să citesc, pentru că domnul este cunoscut prin modul lui frustrat de a reacţiona faţă de oamenii care au o atitudine indiferentă în raport cu persoana sa.
Am plecat liniştit la Coşereni unde, alături de alţi oameni care împărtăşesc aceleaşi idei ca şi mine de “românism exagerat” (ROMÂNÍSM, (2) românisme, s.n. 1. Sentiment național al românilor (I 1); spirit românesc. 2. (Rar) Cuvânt sau expresie specifică limbii române. – Român + suf. -ism), EXAGERÁT, -Ă, exagerați, -te, adj. Care nu se potrivește cu realitatea, depășind proporțiile ei. ♦ (Despre oameni) Care exagerează importanța reală a unor fapte. ♦ Care depășește limita normală; excesiv, abuziv. ♦ (Adverbial; legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, formează superlativul) Prea, din cale afară de... – V. exagera. (Sursa: dexonline.ro) –poate doar autorul ştie cum “sentimentalul” sau “spiritualul”, pentru că anume la aceste substantive se referă adjectivul de mai sus, pot sa fie depăşite de proportiile proprii?! ) am comemorat cei 17 ani de la trecerea în nefiinţă a doi mari români, Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Întorcându-mă noaptea târziu acasă , după ce am relatat despre cele întamplate la Coşereni, mi-am adus aminte de inopinatul link. Am citit si m-am amuzat. Amuzant era modul prin care autorul vrea să mă senzibilizeze. Frecvenţele insulte precum faptul ca sunt un beţivan, “ ai auzit despre mitul provenientei poporului roman pe la vreo beție ” sau “ nu mai combina cultura nationala cu produsele alcoolice nationale” etc. etc.etc. (aici este de menţionat faptul ca autorul mi-a reproşat odată că nu prea a avut ocazia să bea cu mine pe la chefuri, sau că nu sunt eu tocmai omul pe care să îl poti găsi la beţiile din camin pentru a vorbi cu el. Domnule autor, acest lucru a avut loc când am criticat iniţiativa ta de a crea un intranet, pe care vroiai ca oamenii sa socializeze, pentru mica comunitate a basarabenilor de la UPG), zice el şi faptul ca sunt un agramat si aliterar. Eu de regula nu reacţionez la acest gen de insulte si m-am gândit să-I răspund printr-un simplu “mulţumesc” pentru faptul că mă promovează într-un anumit mod. M-a bucurat mult acest articol, pentru că este o dovadă a faptului că autorul este interesat de ceea ce scriu eu, pentru că vadit este faptul că urmareşte regulat evoluţia gândurilor mele si reacţia mea la anumite evenimente (am mai întâlnit comentarii de ale lui la postările mele de pe blog). Altfel, el nu ar fi putut să-şi permită o analiză atât de “amplă”, care printr-o simbioză a gândurilor generate de raţiunea lui atrofiată de narcissism (cunoscut este acest fapt si de necombatut) au dat naştere la anumite idei despre persoana mea. Dar disperata rugaminte de a-l onora cu un răspuns m-au sensibilizat şi am hotărât să nu tratez cu ignoranţă un cititor fidel.
În primul rând, autorul mă învinuieşte de greşeli gramaticale şi stilistice. Are dreptul asigurat prin lege de a-şi manifesta liber gândurile, dacă acestea nu instigă la violenţă… etc.etc.etc. Problema, probabil, se identifică în modul diferit de a percepe importanţa ţinerii unui blog, de catre noi doi. Pentru că autorul scrie că blogurile blogosferei moldave (al meu inclusiv) nu sunt originale. Probabil pentru el important este să fie original şi mai puţin important este mesajul pe care îl transmite prin blogul său. Aceasta se identifică de regulă la oamenii care sunt complexaţi din anumite motive şi simt o necesitate acută de atenţie sporită, sau sunt narcisişti, ceea ce vorbeam mai sus. Las autorului dreptul de a se identifica singur din ce categorie face parte. Dovadă că autorul are un comlex referitor la modul în care este abordat, este şi faptul ca işi cere din start scuze de la eventualii cititori de volumul articolului.
Cât priveşte greşelile gramaticale, am neajunsul de a nu avea răbdare să recitesc ceea ce am scris, înainte de a publica. Acest lucru nu-l consider atât de important, atâta timp cât mesajul pe care vreau să îl transmit este înţeles pe deplin. Domnului autor însă, i-aş sugera sa fie mult mai atent la acest capitol, pentru că nici el nu străluceşte, după câte am observat din unicul articol al său pe care am avut onoarea să-l citesc. Mai adăugând la aceasta şi faptul că blogul lui are unica menire de al face “cool” pe autor (pentru că aşa scria odata pe status: “ca să fii cool trebuie sa ţii blog, să ai o piţipoanca..etc.”) nu prea îi face faţă.
Mai departe autorul se avântă într-un comentariu literear al baladei “Mioriţa” pe baza unor motive literare pe care le iventează singur, facând trimitere chiar si la Biblie. Dă dovadă de neatentie, probabil (pentru că nu vreau să zic - nestiinţă), şi îl identifică pe păstorul moldovean, din cei trei, cu Isus Hristos (eu ţin minte o ideie a unor critici prin care identifică mioara cu Isus Christos, fapt cu care niciodată nu am fost deacord). Probabil la lecţiile de literatură română din cadrul programei didactice propuse în şcoală, autorul făcea vre-un site pentru ca oamenii să socializeze pe teme originale, sau vre-un blog fără sens, pentru că altfel ar fi ştiut că păstorul este văzut ca un Decebal, de către majoritatea criticilor literari, care smerit stă să moară întru salvarea turmei sale (cred ca nu mai este cazul să menţionez faptul că Decebal nu era crestin). Acest strat motivic ascunde insondabila concepţie a dacilor cu privire la raportul dintre viaţă şi moarte. Pentru strămoşii noştri viaţa era un prilej de manifestare a înţelepciunii, a echilibrului si justiţiarului. Viaţa presupune un cod superior etic şi presupunea dreptate şi pace, deci o puritate comportamentală. Revenind la text este lesne de observat că păstorul nu se resemnează, aşa cum s-a crezut mult timp, acceptă o ipoteză, aceea a propriei morţi. El îşi iartă camarazii cu destulă detaşare, cu toate că sunt potenţiali asasini. Se dă pe mâna lor, soarbe cu demnitate din amara cupă a sfârsitului. Balada nu spune nimic de existenţa, in codul păstoritului, a obligativităţii gestului în clipele supreme ale vieţii şi anume acest fapt pe mine mă deranjează. Păstorul se lasă ucis pentru că trebuie, după cum o făcuse cu sânge rece Decebal, într-un exemplu de curaj si demnitate. Sângele lui Decebal a spălat crima unui popor etnogenetic de care suntem mândri (mândri de popor, dar eu personal nu sunt mândru de mitul care identifica etnogeneza poporului), după cum sângele păstorului îi va salva pe criminali. Crima pare a fi necesară întru purificarea lui şi a neamului său. Ea intra în codul de salvare spirituală a omului. Anume de aici provine identificarea mitului ca mit al provenienței noastre naţionale, pentru că din cursurile de istorie ştim, că anume din acest moment simbolic, care reprezintă sfârşitul epocei geto-dacilor din istoria noastră îşi începe geneza naţiunea română, prin îmbinarea involuntară şi neplanificată a celor două culturi şi care a urmat prin importantele evenimente cum ar fi retragerea Aureliană la sud de Dunare, în anul 275 p. Ch. şi apoi desavarşirea procesului de formare a naţiunii ca un tot întreg, în secolele IIIV – IX. (nu pretind că autorul să cunoască asemenea date, dar nici să nu le contesteze, pentru că eu şi nu el am avut ocazia să particip, nu o singura dată, la olimpiezile naţionale (republicane) de istorie).
Este corectă sesizarea autorului precum că sunt 4 mituri ale provenienţei naţional-pastorale ale poporului român. Dar cu ecoul cel mai larg este mitul Mioriţa, care are ca punct de plecare cântecul bătrânesc publicat de Vasile Alecsandri. Proporţiile mitului au crescut până într-atâta încât s-au făcut comparări cu ,,Divina Comedie” şi mulţi scriitori, istorici literari, îl consideră momentul iniţial al oricărei culturi autohtone. Sper că autorul a înţeles, din cele relatate mai sus, de ce am ales anume “Miorita”. Că dacă nu a înţeles până aici nimc, nuştiu dacă mai are sens să continui in aceeaşi manieră.
Restul ideilor din articolul publicat de autor, sunt mult prea pestriţe pentru a mă referi prea mult la ele. Lipsa de consecvenţă a lui Apostol Bologa este foarte bine definită de psihanalişti prin fenomenul generaţiei pierdute cauzat de Primul Război Mondial. Dar autorul, prea ocupat de propria orignalitate nu a atras atenţia unor studii în acest domeniu. El s-a limitat, probabil, la lecturarea unui rezumat al romanului lui Rebreanu şi la studierea unor atitudini critice de referinţă, din cartea pentru gimnazişti a lui Averescu, daca nu ma inşeală memoria.
Într-un final aş vrea să închei cu o trimitere la poezia celui mai mare condeier român al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu.

P.S. …dacă autorul scrie mai bine decât mine, cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine! Eu raspuns nu pretind, nu voi mai răspunde.