În Moldova, pe coline.

“În Moldova, pe coline, cresc livezi şi vii.
Te rog frate-n ospeţie, pe la noi să vii!
..........................................
Vino toamna când prin sate, nunţile pornesc.
Când se joacă horă mare şi se veselesc. ”


Aşa zice un frumos cântec românesc din Basarabia. Eu, fiind român din neamul molodvenilor, mă simt mândru fredonând-ul. Problema e acolo că în ultimul timp ar trebui să fredonăm mai mult Hip-hop, decât melodiile noastre populare. Melodiile Hip-hop, relatează mult mai obiectiv situaţia reală din ţară. Realitatea dură, ne impune regulile ei şi noi vrem sau nu, dar trebuie să le acceptăm şi să ne conformăm.
Anume despre dura realitate în care sunt nevoiţi să trăiască basarabenii, voi încerca să vorbesc în acest articol, pentru că am avut ocazia să merg mai des, în ultimul timp, la nordul R. Moldova şi să mă întorc cu nişte resentimente dureroase. Senzaţii care mă fac să scriu despre acest lucru, ca să pot arăta şi restului lumii, prin vizorul meu, ce a rămas din ţara ciobănaşului care era „...mai năzdrăvan, are (avea) oi mai multe, mândre şi cornute, cai învăţaţi şi câini mai bărbaţi.”
Dacă tot, vorba cântecului, în Moldova toamna încep nunţile, am avut şi eu ocazia şi onoarea să merg la o nuntă in oraşul Glodeni, adică în nordul R. Moldova. Oficierea serviciului de înregistrare a căsătoriei a avut loc în incinta sălii de festivitaţi a primăriei din satul Camenca, r-ul Glodeni. Înainte de a intra în incinta primăriei, afară, am auzit, cum un localnic se lăuda precum că nu demult s-a terminat reparaţia acestei clădiri si credea domnul, ca oaspeţilor de la Chisinău le v-a place mult cum arată interiorul clădirii. Am intrat şi nimic eşit din comun nu am văzut. Era cea mai obişnuită cladire care se caracteriza prin pereţi curaţi pe care atârnau nişte panouri cu afişe. Am intrat în sala de festivităţi şi a început ceremonia de înregistrare a căsătoriei, propriu zisă. Ceremonia era dusă de primăriţa satului Camenca, o doamnă care citea cu greşeli de pe foaia unde îi era scris textul (nu-mi aduc aminte anume ce greşeli făcea, dar erau prea fregvente ca să exemplific ceva acum) şi un domn, care era secretar la primărie şi avea o dicţie de invidiat, de parcă era de la “radio Bucureşti”. Totul se desfăşura cu bine , pâna când tinerii au fost declaraţi soţ şi soţie şi în acel moment a bătut toba mai tare. De la bubuitura instrumentului muzical, a început să se desprinde bucăţi mari! de tencuială de pe tavan care cădeau peste invitaţii prezenţi în sală (vezi galerie foto). Am eşit afară de sub „bombardament„ şi priveam la domnul care ideie neavând ce se petrecu-se înăuntru, continua să se laude că recent s-a făcut reparaţie “serioasă” şi crede el, că oaspeţilor de la Chişinău ar trebui să le placă!
Exact peste o săptămâna am mers în raionul Râşcani, care e chiar vecin cu raionul Glodeni. Am mers la bunica. Am urcat, împreuna cu sora mea mai mare, intr-un microbuss care avea rolul de max-taxi pe ruta Chisinau-Gălăşeni-Mălăieşti. Microbuss de marcă mercedes, spre marea mea bucurie. Dar imediat ce am intrat am avut impresia că sunt un erou de al lui Druţă, in unul din romanele lui, când moldoveanul sovietic călătorea cu autobuzele prin RSSM. Autobuze, care defapt erau nişte caruţe cu motor.
Am ajuns aşa, cu mare bătaie de cap din cauza hodorogelei, cu căldură insuportabilă (la auzul combinaţiei de cuvinte: „aer conditionat” în una din întrebările mele, şoferul m-a privit, cel puţin ironic…), cu microbuss-ul supra încărcat cu pasageri, in gara oraşului Râşcani. În acel moment, m-am trezit şi am privit la ’’peisajul’’ de afară (vezi galerie foto). Prin pozele de alaturi încerc sa redau ceea ce cu cuvinte nu pot. Pentru a descrie la justa valoare peisajul, trebuie sa fii un Alexandri +Caragiale! Am stat cam trei sferturi de oră in gara şi am pornit mai departe. Am pornit mai departe şi mai interesant, cu numărul pasagerilor suplinit cu încă câţiva, cu vro’ două băbuţe care cumpăraseră câte un sac de ardei dulci de la piaţă şi vroiau să-l ducă acasă. Cu încă o mătuşică cu o cutie cu vro’ 20 de ’’puişori’’ care erau găini defapt şi care îmbogăţeau varietatea de mirosuri din microbuss. Am ajuns la Mălăieşti, unde am coborât şi cu o maşină am mers mai departe la Damaşcani. Un sătuc de vro’ 200 de căsuţe ascunse in mijlocul pădurilor (din toate părţile, satul e înconjurat de păduri şi doar dintr-o particică e mărginit de iaz.) Vazându-mă în acel colţişor de rai, cu un aer prea curat pentru plămânii mei de om de la oraş, cu un fundal sonor compus doar din cântecul păsărilor din pădurea care se începe chiar în grădina bunicii, cu o compoziţie peisajistică compusă din frumuseţea copacilor seculari din jur, mă întrebam: ’’ ... Oare nu e o minune că avem o asemenea ţară?! De ce oare suntem predispuşi mai mult să stricăm decât să creăm?! Oare când am reuşit să devenim indiferenţi?!’’ Anume acestea şi sunt motivele prin care am deviat un pic, spre rău, din păcate, de la versurile baladei care este şi mitul provenienţei noastre, naţionale.
Am încercat, pe cât a fost posibil, să scriu un articol fără o prea mare implicare a sentimentelor mele. Am încercat să relatez tacit doar ceea ce am văzut. Vă las pe voi să fi-ţi critici, privind pozele de alaturi şi să medităm împreună la rolul nostru in viitorul acestui meleag românesc!