Despre motivele izbucnirii primului război mondial ar trebui să revin la Tratatul de Pace de la Paris (1856), unde în mod artificial s-a încercat conservarea Imperiului Otoman, care era în declin şi au fost lezate interesele Rusiei, care era în ascensiune. La prevederile capitulării de la Sedan (1870), unde vechea rivalitate franco-englezească a permis Germaniei să rupă părţi din teritoriul naţional francez, astfel lăsând o lacună mare în politica ce avea să urmeze. La Conferinţa de la Berlin (1878), care iarăşi, ca urmare a rivalităţii dintre Franţa şi Marea Britanie, a permis Germaniei să aibă pretenţii hegemoniste, şi la Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), unde au fost lezate interesele unor state mai mici, dar care reprezentau exact butoiul cu pulbere ce va duce la prima declanşare mondială.
Frustrările unora dintre marile puteri, rivalitatea dintr ele, ce a făcut posibile unele schimbări în raportul de forţe în Europa, pe de o parte, dar şi nemulţumirea ţărilor mici, proaspăt renăscute din vechile imperii, dar care încă mai aveau forţă să se zburlească o dată de - două ori, au dus la dorinţa şi unora şi altora la noi reglări de conturi. Toate aceste divirgenţe puteau fi evitate, dacă nu se aplicau soluţii artificiale, ce aveau şanse la viaţă, doar pentru moment, reieşind strict din slăbiciunea militară temporară, ale unor sau altor actori politici.
Omenirea însă, nu şi-a învăţat lecţia. Conferinţa de pace de la Paris şi Tratatul încheiat la Versailles (1919), a accentuat şi mai mult arbitrariul cu (,) care au fost soluţionate problemele, pentru care au murit peste 14.000.000 soldaţi şi civili. Germania a rămas fără teritorii naţionale; Rusia, marginalizată pe plan politic; problema coloniilor a rămas îngheţată. Din nou se făcea greşeala arbitrtariilor în faţa unor naţiuni puternice, în plină ascensiune, dar slăbite temporar. Altfel spus, îngheţarea, pe o perioadă nedeterminată, a problemelor exstente, a dus la cea mai mare conflagraţie armată din istoria omenirii de până acum.
Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 şi consecinţele acestuia, permite să analizăm logica "rezolvării" problemelor. Se crează impresia că mai marii lumii, fac mişcări tactice (războaie) pe tabla de joc, iar motivarea pentru aceste mişcări sunt "interesele naţionale" crescânde ale jucătorilor. Respectiv, dacă mizele devin din ce în ce mai mari, motivarea maselor care va fi mânată ca (,) carne de tun, trebuie să fie pe potrivă, ceea ce presupune că ieste nevoie tot mai mare ca problemele invocate trebuie amplificate artificial. Teoria s-a născut pe baza experienţei practice, prezentate mai sus. Astfel, marii jucători s-au învăţat să facă mici cedări, prin soluţionări artificiale a problemelor, prin îngheţarea conflictelor, ca doar la momentul oportun să le dezgheţe, câte unul, unde este nevoie de o nouă intervenţie militară (problema coloniilor (iarăşi), cazul Israelului şi fâşiei Gaza, cazul creării statului artificial Iugoslavia şi nu în ultimul rând, cazul celor două Corei). Cea din urmă problemă expusă, seamană perfect cu situaţia Poloniei din ajunul WWII. Diferenţa este că, odată cu creşterea mizelor, intră în joc şi "artileria grea" , care într-un joc clasic de şah, de regulă prevestesc un mat decisiv. Teamă-mi e că "figurile grele" care vor fi puse în joc într-un eventual WWIII, începutul căruia se conturează tot mai clar pe fundalul rearanjării pionilor pe peninsula Coreiană, să nu ducă la un mat al întregii omeniri.
P.S. Vedeţi mai jos nişte statistici comparative ale capacităţilor militare ale celor două Corei.
Frustrările unora dintre marile puteri, rivalitatea dintr ele, ce a făcut posibile unele schimbări în raportul de forţe în Europa, pe de o parte, dar şi nemulţumirea ţărilor mici, proaspăt renăscute din vechile imperii, dar care încă mai aveau forţă să se zburlească o dată de - două ori, au dus la dorinţa şi unora şi altora la noi reglări de conturi. Toate aceste divirgenţe puteau fi evitate, dacă nu se aplicau soluţii artificiale, ce aveau şanse la viaţă, doar pentru moment, reieşind strict din slăbiciunea militară temporară, ale unor sau altor actori politici.
Omenirea însă, nu şi-a învăţat lecţia. Conferinţa de pace de la Paris şi Tratatul încheiat la Versailles (1919), a accentuat şi mai mult arbitrariul cu (,) care au fost soluţionate problemele, pentru care au murit peste 14.000.000 soldaţi şi civili. Germania a rămas fără teritorii naţionale; Rusia, marginalizată pe plan politic; problema coloniilor a rămas îngheţată. Din nou se făcea greşeala arbitrtariilor în faţa unor naţiuni puternice, în plină ascensiune, dar slăbite temporar. Altfel spus, îngheţarea, pe o perioadă nedeterminată, a problemelor exstente, a dus la cea mai mare conflagraţie armată din istoria omenirii de până acum.
Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 şi consecinţele acestuia, permite să analizăm logica "rezolvării" problemelor. Se crează impresia că mai marii lumii, fac mişcări tactice (războaie) pe tabla de joc, iar motivarea pentru aceste mişcări sunt "interesele naţionale" crescânde ale jucătorilor. Respectiv, dacă mizele devin din ce în ce mai mari, motivarea maselor care va fi mânată ca (,) carne de tun, trebuie să fie pe potrivă, ceea ce presupune că ieste nevoie tot mai mare ca problemele invocate trebuie amplificate artificial. Teoria s-a născut pe baza experienţei practice, prezentate mai sus. Astfel, marii jucători s-au învăţat să facă mici cedări, prin soluţionări artificiale a problemelor, prin îngheţarea conflictelor, ca doar la momentul oportun să le dezgheţe, câte unul, unde este nevoie de o nouă intervenţie militară (problema coloniilor (iarăşi), cazul Israelului şi fâşiei Gaza, cazul creării statului artificial Iugoslavia şi nu în ultimul rând, cazul celor două Corei). Cea din urmă problemă expusă, seamană perfect cu situaţia Poloniei din ajunul WWII. Diferenţa este că, odată cu creşterea mizelor, intră în joc şi "artileria grea" , care într-un joc clasic de şah, de regulă prevestesc un mat decisiv. Teamă-mi e că "figurile grele" care vor fi puse în joc într-un eventual WWIII, începutul căruia se conturează tot mai clar pe fundalul rearanjării pionilor pe peninsula Coreiană, să nu ducă la un mat al întregii omeniri.
P.S. Vedeţi mai jos nişte statistici comparative ale capacităţilor militare ale celor două Corei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu